teofanzavoratul

Moastele Sf. Teofan Zavoratul in Romania

2009-08-09T02:55:00.000-07:00

Am descoperit ieri cu bucurie ca la manastirea Agapia se gaseste o particica din moastele Sf. Teofan Zavoratul. Daca mai stiti manastiri din tara unde se gasesc va rog lasati un comentariu. Multumesc.

Irina. And here is the rest of it.

Visele

2009-05-10T15:28:00.000-07:00

Putem crede în vise? Mai bine să nu credem, deoarece vrăjmaşul şi aievea ne insuflă multe deşertăciuni în minte, iar în vis îi este şi mai uşor să facă acest lucru.

Dacă anumite vise se împlinesc, atunci, datorită împlinirii lor, mulţumiţi-I Domnului pentru mila arătată. Şi pentru visele plăcute şi ziditoare de suflet să-I mulţumiţi. Iar de visele ispititoare să vă curăţiţi imediat după trezirea sufletului şi a minţii voastre. Cel mai bun mijloc pentru acest lucru sunt rugăciunea şi aducerea aminte a întâmplărilor bune, mai ales a celor din istoria Evangheliei. [III, 472]

Fanteziile pătimaşe din vis... nu sunt socotite păcate, deoarece nu sunt voite, însă trebuie să ne căim pentru ele şi să ne mâhnim... De ce ies ele din suflet? Dacă în vis este dat acordul, nici aceasta nu este o nenorocire, dar împovărează mai mult conştiinţa, de aceea, dacă puteţi, este bine să le mărturisiţi duhovnicului... Şi conştiinţa va fi mai liniştită. [III, 500]

Biruirea visului este darul lui Dumnezeu. Dacă ar fi fost necesar pentru voi să fiţi izbăviţi de această neputinţă, Domnul de mult v-ar fi înlăturat visul. Nu îl înlătură? Probabil pentru că aceasta nu vă este de folos. Totuşi, nu face acest lucru ca să dormiţi, ci ca să aveţi cu ce să luptaţi. Acesta este pentru voi un exerciţiu al forţelor morale. [III, 510]

Visele sunt locuri virane. Fiţi atenţi ca nu cumva vrăjmaşul să izbutească să vă înşele prin ele.

Vă arată vise plăcute în aparenţă, iar apoi începe să vă trâmbiţeze în urechi: „Această înştiinţare ţi-a trimis-o Dumnezeu pentru ostenelile tale" - şi altele. Cât ai bate din palme, sufletul se repede în partea aceasta. Şi crede că visul este de la Dumnezeu; îndată vin consimţirea, preţuirea de sine - gândurile ascunse pe lângă toate atitudinile smerite ale minţii. Vrăjmaşului, numai acestea de ar izbuti să le introducă în suflet, totul apoi i-ar merge ca pe roate...

Cercetaţi dacă există în suflet un gând, chiar trecător, potrivit căruia visele voastre au fost ceva deosebit, căci atunci este nenorocire. [IV, 733]

Cine dintre Sfinţii Părinţii vorbeşte despre vedeniile care se arată în vis, nu îmi amintesc. Ştiu că ei nu sunt binevoitori faţă de ele. Căutaţi la Varsanufie şi la Ioan Scărarul. Se pare că şi la Isaac Sirul există ceva despre ele. [VII, 1121]

Există vise dumnezeieşti. Ele, de obicei, conţin în sine încredinţarea că sunt de la Dumnezeu. Dar vrăjmaşul şi aici lucrează, ca şi acolo unde se preface în înger de lumină. Ce putem face? Fiecare să fie atent. [VII, 1161]

Despre vedeniile care se arată în vis nu ştiu ce să spun. Din punct de vedere istoric putem afirma că există vedenii în vis de la Dumnezeu, există vise ale noastre şi există vise de la vrăjmaşul.

Cum să le recunoaştem - nu ştiu. Fiţi vigilenţi. Cu fermitate putem spune doar că visele care sunt potrivnice creştinismului ortodox trebuie să le respingem. Şi încă ceva: nu este nici un păcat să nu respectăm visele dacă lipseşte încredinţarea că sunt de la Dumnezeu. Visele de la Dumnezeu, pe care trebuie să le împlinim, sunt trimise în mod repetat... [VII, 1163]

Din

Sfaturi intelepte

Sfantul Teofan Zavoratul

Editura Egumenita

Pagina 439

Cum sa vorbim cu ereticii

2009-05-02T04:20:00.000-07:00

Vă răspund cu bucurie sau, mai corect, voi discuta cu dumneavoastră în scris problemele pe care le ridicaţi în scrisoarea deosebită pe care mi-aţi trimis-o.

Inainte de a-mi fi scris dumneavoastră, am auzit şi eu câte ceva, dar n-am dat prea multă importanţă, însă acum văd că în regiunea în care trăiţi a izbucnit o adevărată epidemie. De aceea, mă grăbesc să vă răspund aşa cum mă va lumina Dumnezeu.

1. Imi scrieţi: „A venit la noi un învăţător al credinţei, ce pare un om politicos, şi umblă nu numai pe la casele celor bogaţi, dar şi pe la cei săraci, citeşte din Evanghelie, o interpretează, îi învaţă pe oameni credinţa în Hristos şi îi îndeamnă să se pocăiască. Lângă mine stă un legător de cărţi sărac, învăţătorul acela vine des la casa lui, unde adună o mulţime de lume. M-am dus şi eu acolo de două ori. Se aude că şi prin alte părţi propovăduieşte şi adună oameni".

Să ne oprim deocamdată aici cu scrisoarea dumneavoastră. Se vede foarte clar că acest predicator al credinţei nu este un om al Bisericii. Cum să propovăduiască credinţa în Hristos fără să fie recunoscut ca propovăduitor de către Biserică? Lucrul acesta este nemaiauzit! Trebuia să vă gândiţi că aici se întâmplă ceva suspect şi să fiţi reţinut. Astfel v-aţi purtat? Aţi cercetat dacă sunt corecte cele pe care le auziţi sau dacă duc spre ceva bun? Aşa ar fi trebuit să priviţi lucrurile de la bun început.

In continuare, spuneţi că omul acela îi învaţă pe oameni să creadă în Hristos şi citează mereu din Evanghelii. Lucrul acesta ar fi trebuit să vă dea de gândit. De ce vă învaţă credinţa în Hristos? Sunteţi oare turc sau tătar? De mic copil credeţi în Hristos şi trăiţi la sânul sfintei Biserici Ortodoxe, după exemplul tuturor sfinţilor care au fost slăviţi de Dumnezeu. Atunci când a început să vă înveţe despre credinţa în Hristos pe dumneavoastră, care deja credeţi, ar fi trebuit să vă gândiţi că ceea ce crede el trebuie să fie diferit de ceea ce credeţi dumneavoastră, adică de credinţa Bisericii noastre.

Când v-a îndemnat să credeţi în Hristos, trebuia să-l întrebaţi: De ce ne spuneţi un lucru ca acesta? Oare suntem nebotezaţi?

Şi totuşi nimeni dintre domniile voastre nu a protestat. Spunându-vă să credeţi în Hristos, v-a considerat necredincioşi, iar dumneavoastră aţi tăcut şi aţi ascultat fără să spuneţi nimic, ca şi cum aţi fi fost cu adevărat necredincioşi.

Dacă propovăduieşte o altă credinţă, iar dumneavoastră staţi şi-l ascultaţi, atunci loviţi în credinţa Ortodoxă, în sfânta noastră Biserică şi în toţi cei care s-au mântuit şi continuă să se mântuiască la sânul ei. Aceasta este cea de-a doua dumneavoastră greşeală, mai mare decât cea dintâi!

In timp ce duceaţi o viaţă liniştită, îngrijindu-vă de mântuirea dumneavoastră, a venit un om oarecare şi a început sa vă predice: „Ştiţi ceva? Hristos a murit pentru mântuirea noastră. Credeţi în El, pocăiţi-vă şi veţi fi mântuiţi!".

Iar dumneavoastră, ca şi cum aţi fi auzit ceva nou şi neobişnuit, v-aţi lipit de el, gata să părăsiţi Biserica, preoţii şi toate cele pe care până atunci le cinsteaţi ca pe nişte mijloace de sfinţire.

Ce lucru ciudat... Oare nu aţi fost botezat şi nu v-aţi luptat în numele lui Hristos? Oare nu aţi primit iertarea păcatelor prin taina spovedaniei? Nu v-aţi împărtăşit cu preacuratul Trup şi cu scump Sângele Domnului? Nu la Hristos aţi alergat de atâtea ori prin rugăciune şi nu în El v-aţi pus speranţa de mântuire? Aşadar, ce lucru nou şi deosebit, care să nu fi urcat la gândul şi la inima dumneavoastră, v-a propovăduit străinul acela?

Vă zice: „Hristos S-a răstignit pentru voi. Trebuie să credeţi în El ca să vă mântuiţi". Oare nu mărturisim lucrul acesta în fiecare zi în Simbolul credinţei? „Cred (...) întru Unul Domn Iisus Hristos, Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om. Şi S-a răstignit pentru noi..."

Acelaşi lucru îl mărturisim atunci când cântăm în biserică: „Unul născut Fiul lui Dumnezeu... Care Te-ai răstignit Hristoase Dumnezeule, (...) miluieşte-ne pe noi"; „Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos, Impăratul nostru Dumnezeu"; „Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu" sau: „Acum slobozeşte ... că au văzut ochii mei mântuirea Ta...".

Intreaga Sfântă Liturghie nu este altceva decât amintirea şi repetarea prin jertfa fără sânge a jertfei de sânge care s-a săvârşit pe Golgota pentru mântuirea noastră".
Dacă sunteţi de acord cu toate acestea, atunci ce lucruri noi auziţi, oare, de pe buzele predicatorului dumneavoastră, care vă fac să fiţi gata să lăsaţi tot ce aveaţi înainte şi să-l urmaţi pe acela, fără să cunoaşteţi prea bine încotro vă va duce şi ştiind că drumul pe care mergeţi acum este cel adevărat?

Acesta este un lucru de neînţeles! E ca şi cum aţi cânta un imn într-un cor armonios şi, dintr-o dată, vă opriţi, ca să ascultaţi o voce a unui necunoscut intrat în cor fără să fie invitat de nimeni, care face notă discordantă cu ceilalţi. Nu vă preocupă deloc dacă străinul acela a făcut bine începând să cânte sau dacă dumneavoastră aţi făcut bine că aţi încetat să mai cântaţi.

Cântăreţii experimentaţi spun că a distinge o voce într-un cor este împotriva regulilor. Iar oamenii care admiră acea voce se acuză pe ei înşişi, deoarece dovedesc faptul că nu au simţ estetic, în momentul de faţă, în privinţa temei mântuirii dumneavoastră, semănaţi cu necunoscătorii artei interpretării corale.

Până acum, aţi avut multă grijă de mântuirea sufletului. Aţi lucrat în pace şi în linişte, alături de ceilalţi fraţi. Dintr-o dată, a apărut străinul acela, care a început să tot repete una din multele învăţături ale Bisericii, iar dumneavoastră v-aţi îndreptat atenţia spre el. Aţi fost impresionat şi acum păreţi gata să lăsaţi totul şi să-l urmaţi. Nu v-aţi gândit nici un moment dacă purtarea aceluia sau a dumneavoastră este corectă. Cei care cinstesc lucrarea de mântuire vă vor considera ca pe un fel de mâncare fără gust la ospăţul duhovnicesc.

De cum aţi auzit primele sale cuvinte, trebuia să vă îndepărtaţi imediat, pe când dumneavoastră v-aţi legat de el din ce în ce mai mult.

2. Imi scrieţi: „Vorbeşte în permanenţă cu mult entuziasm despre Domnul nostru Iisus Hristos şi despre jertfa Sa mântuitoare, îl ascultăm cu plăcere, iar el ne atrage din ce în ce mai mult".

V-aţi dat seama, oare, dacă este ortodox sau de altă credinţă? Sau poate v-aţi gândit că, dacă ştie ruseşte, este rus, şi dacă vorbeşte despre Mântuitorul Hristos cu atâta entuziasm, trebuie să fie de-al nostru, căci cunoaşte şi propovăduieşte adevărul... Aceste gânduri v-au amăgit şi, astfel, aţi căzut în înşelare.

Se poate să fie rus, dar nu are credinţa rusească. A fost ortodox, însă a căzut din Ortodoxie. Este eretic! Poate că propovăduieşte mântuirea prin Hristos, dar nu aşa cum ne-au învăţat Hristos şi sfinţii apostoli. Vorbeşte cu entuziasm, dar aceasta nu este o dovadă că ceea ce spune este adevărat. Mai degrabă dovedeşte faptul că este cu totul dăruit învăţăturii sale şi că se luptă pentru ea, ca şi cum o adunătură de erezii şi de rătăciri ar fi singurul adevăr care există.

Oare cele ce vă spun acum sunt lucruri necunoscute pentru dumneavoastră? Sau poate nu ştiţi al cui ucenic este? Cum e învăţătorul, aşa este şi ucenicul. Ştiţi, fără îndoială, că odată a venit pe la noi un anglican şi a început să umble din casă-n casă, înşelându-i cu învăţăturile sale pe unii dintre ai noştri - domni şi doamne - care nu păşeau cu hotărâre pe drumul adevărului.

Dintre aceştia a răsărit şi predicatorul dumneavoastră de acum, care continuă lucrarea de înşelare a anglicanului. Merge peste tot şi încearcă să-i ducă la pierzanie şi pe alţii. Credinţa pe care o avea anglicanul o are şi acesta. Amândoi s-au îndepărtat de adevărul de diamant al lui Dumnezeu şi se află pe cea de-a patra treaptă a căderii în minciună, întuneric, hulă şi erezie.

Nu vă voi descrie în amănunt în ce constă această cădere, dar vă voi prezenta pe scurt istoricul ei.

La început, exista o singură Biserică, a cărei credinţă era cea adevărată. Apoi, a venit ispita. Ca urmare, prin sofisticăria lui, papa de la Roma s-a îndepărtat de Biserică şi de adevărata credinţă3. Aceasta este prima treaptă a căderii în minciună şi întuneric.

Din catolici sau papistaşi au ieşit protestanţii,4 care, prin alte sofisticării, au fost înşelaţi şi s-au îndepărtat de catolicism. Iată a doua treapta de cădere în minciună şi întuneric.

Din protestanţi, a ieşit sofisticăria anglicană5 - cea de-a treia treaptă a căderii în minciună şi întuneric.

Din sofisticăria anglicană a ieşit, în fine, o altă rătăcire, al cărei adept a fost şi cel care a făcut pe la noi mai demult pe predicatorul şi a reuşit să-i ducă pe mulţi la rătăcire. Aceştia se află cu toţii pe a patra treaptă a căderii în minciună şi întuneric.

Invăţătorul dumneavoastră eretic, ce merge din casă în casă ca să-i înşele pe ortodocşi, se află pe cea de-a patra treaptă a căderii în minciună şi întuneric. Acesta este predicatorul pe care îl respectaţi atât de mult! Să vă bucuraţi de el!...

Adevărul curat, neschimbat şi mântuitor al lui Dumnezeu nu se găseşte nici la catolici, nici la protestanţi, nici la anglicani, nici la predicatorul dumneavoastră. El este cuprins numai în învăţătura adevăratei Biserici, adică a Bisericii Ortodoxe. Se ştie faptul că toţi ceilalţi, care se află în rătăcire, cred că ei sunt în posesia adevărului. Insă adevărul este departe de aceştia.

Catolicii, care s-au desprins primii din Biserică, au impresia că adevărul se află la ei.

Protestanţii, care acuză falimentul catolic în multe privinţe, în loc să se întoarcă la adevăr, s-au îndepărtat şi mai mult de el. Ei nu şi-au întemeiat noua lor biserică pe adevărul lui Dumnezeu, ci pe sofisticării eretice. Oricât ar pretinde că sunt în posesia adevărului, în realitate se află foarte departe de el.

Englezilor nu le-a plăcut protestantismul german şi şi-au făcut propriul lor protestantism, modelat după ei înşişi şi după propriile lor concepţii despre adevărurile veşnice pe care le-a revelat Dumnezeu. Ei s-au îndepărtat şi mai mult de credinţa adevărată, pentru că au încercat să o abordeze prin mijloace omeneşti.

Atât din anglicanism, cât şi din protestantism, au răsărit mai apoi o mulţime de lăstare. Schismele şi ereziile s-au înmulţit. Fiecare lăstar nou se laudă că, în sfârşit, a găsit adevărul! în realitate însă, ele se cufundă şi mai adânc în minciună şi în întuneric. Nimeni nu caută adevărul acolo unde 1-a aşezat Dumnezeu, ci în propriile lor sofisticării. De aceea, nu au găsit lumina, ci numai câteva umbre în întuneric, pe care şi-au întemeiat mărturisirea credinţei. Printre aceste umbre se află şi conţinutul predicii care vă atrage atât de mult, aşa cum îmi scrieţi.

In vreme ce în Occident a crescut încontinuu numărul ereziilor,6 apărând noi şi noi învăţături rătăcite, mai mult sau mai puţin grave, în Răsărit, credinţa Ortodoxă a rămas neschimbată, sub oblăduirea Bisericii, care păstrează adevărul sfânt ca pe o comoară.

Ortodoxia cinsteşte şi apără adevărul care a fost propovăduit de Insuşi Dumnezeu şi răspândit apoi de sfinţii Săi apostoli. Noi, creştinii ortodocşi, care suntem fiii adevăratei Biserici, păstrăm şi transmitem mai departe singurul adevăr care există, pe care îl avem direct de la Dumnezeu, şi rămânem neclintiţi în credinţa noastră.

Chiar dacă au trecut atâtea veacuri, adevărul s-a păstrat neschimbat şi nealterat la sânul Ortodoxiei şi a ajuns până la noi aşa cum a fost el propovăduit de Dumnezeu şi de sfinţii apostoli.

Sfânta noastră Biserică este în adevăr şi de aceea, şi noi suntem în adevăr. Trebuie să-I fim recunoscători Domnului că a binevoit să ne naştem la sânul adevăratei Biserici, care este Biserica Ortodoxă.

In vreme ce dumneavoastră aţi crescut sugând la sânul adevărului veşnic, falsul dumneavoastră predicator a luat-o ieri-alaltăieri pe calea înşelăciunii. Cu toate acestea, nu şovăie să propovăduiască pretutindeni rătăcirile sale, iar dumneavoastră v-aţi îndreptat privirea spre el, fără ca măcar să cercetaţi adevărul spuselor lui şi, astfel, sunteţi în primejdie să vă desprindeţi de Sfânta Biserică şi de adevărul lui Dumnezeu.

Acest adevăr a trăit în credinţa părinţilor, a moşilor şi strămoşilor noştri şi a tuturor ruşilor,7 de atunci de când au fost luminaţi, adică din vremea Sfântului întocmai cu apostolii Vladimir, acum aproximativ o mie de ani.8

Câţi sfinţi nu au răsărit din Biserica noastră, care acum se roagă pentru noi dinaintea Domnului... Câţi oameni nu au bine-plăcut lui Dumnezeu, umplându-se de har, aşa cum se vădeşte din mulţimea de sfinte moaşte nestrică-cioase răspândite peste tot pământul rusesc ... şi, dintr-o dată, vine predicatorul acesta fals, care ieri-alaltăieri a fost înşelat şi s-a adâncit în întuneric, şi încearcă să vă desprindă de această sfântă însoţire.

Dar să nu ne oprim aici, căci aceeaşi mărturisire de credinţă şi acelaşi drum mântuitor sunt urmate şi de greci, de la care am luat lumina Ortodoxiei9.

Studiaţi-le istoria şi, la capătul multor veacuri, veţi ajunge până la Sinoadele ecumenice care au susţinut şi au confirmat dogmele credinţei noastre, adică adevărul universal. Citiţi istoria Sinoadelor care s-au întrunit până în vremea lui Constantin cel Mare, şi pretutindeni veţi vedea că acelaşi adevăr a fost mărturisit de mulţimea fără număr a credincioşilor şi s-a răspândit până la capătul pământului.

Putem merge şi mai departe. Citiţi istoria secolelor de prigoană a credinţei adevărate. Veţi regăsi aceeaşi mărturisire de credinţă şi acelaşi drum spre mântuire pe care îl urmăm noi acum. Toţi mucenicii creştini au luptat pentru păstrarea neschimbată a învăţăturii pe care le-au transmis-o apostolii, în vreme ce apostolii au luat credinţa şi învăţătura de la Domnul. Iar ce făcea sau ce spunea Fiul era potrivit cu porunca Tatălui Ceresc, în cadrul tainei Sfintei Treimi.

Iată de unde începe credinţa noastră! Iată care-i sunt originile! Ea a izvorât de la sânul Dumnezeirii şi a curs de-a lungul veacurilor, ajungând neschimbată până la noi! Iar dumneavoastră aţi fost gata să vă lepădaţi de această credinţă veche şi sfântă şi s-o înlocuiţi cu minciuna pe care o propovăduieşte predicatorul acela fals! Este vreo logică în toate acestea?

3. Vă înţeleg reacţia, atât a dumneavoastră, cât şi a celorlalţi care ascultă predicile pastorului: „Doar nu spune nici un neadevăr! Propovăduieşte adevărul, învaţă despre mântuirea în Hristos şi despre Evanghelie".

Staţi puţin! Nu vă grăbiţi să trageţi concluzii. Să punem lucrurile în ordine. Este permis să vorbim despre Iisus Hristos cu viclenie sau cu ocolişuri?

Este permis să propovăduim drumul spre mântuire, dar să-i ducem pe cei care ne ascultă la pierzanie? Oare nu aşa au procedat ereticii dintotdeauna? Câte şi câte învăţături n-au existat atât înainte de marele eretic Arie, dar mai ales după el... Toate acestea au fost afurisite de Biserică.

In Occident, au apărut nenumărate erezii, însă fără excepţie, ele au fost respinse de Ortodoxie, chiar dacă şi acestea îl mărturisesc pe Hristos!

Prin urmare, nu trebuie să tragem concluzia că oricine vorbeşte despre Hristos este neapărat şi vrednic de crezare, ci este nevoie să cercetăm dacă într-adevăr propovăduieşte calea sfântă spre mântuire.

Dintre domniile voastre, nimeni nu s-a obosit să facă o astfel de cercetare, ci, cum aţi auzit din gura aceluia numele preadulce al lui Hristos, v-aţi luat după el, fără să vă mai gândiţi. Nimeni dintre domniile voastre n-a bănuit că numele acesta sfânt este rostit ca momeală de un om înşelat, ca să vă înşele şi pe dumneavoastră şi să vă ducă sufletele nebănuitoare la pierzanie.

Nu aţi citit în Evanghelie cuvintele de avertizare ale Domnului: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Matei 7, 15)?

Să nu vă închipuiţi că prin cuvintele acestea, Domnul se referă la cei care nu cunosc numele Său. Nu. Se referă tocmai la cei care se folosesc de numele Lui ca să-i rătăcească pe ceilalţi. Lucrul acesta rezultă din cuvintele pe care le rosteşte imediat după aceea: „Mulţi Imi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit?” (Matei 7, 22). Vedeţi? Aceştia Il propovăduiesc pe Hristos, dar El Insuşi ne îndeamnă să ne păzim de ei. In ziua judecăţii le va spune: „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7, 23).

Prin aceste cuvinte, Domnul vrea să ne avertizeze că nicicând nu i-a considerat pe aceştia adevăraţi propovăduitori ai Săi, chiar dacă ei cred că sunt. Domnul nu Se regăseşte în predica lor. Ei vorbesc despre un alt Hristos10, care nu este Cel Ce S-a jertfit pentru mântuirea noastră aici, pe pământ.

Vedeţi că este posibil ca în numele Domnului să fie propovăduit altcineva? Dumneavoastră v-aţi ataşat de acel fals învăţător numai pentru că acoperea înşelarea cu numele lui Hristos. Credeţi că pentru el nu sunt valabile cuvintele: „mulţi vor veni în numele Meu şi pe mulţi îi vor amăgi” (Matei 24, 5)11?

Cu atitudinea dumneavoastră, îmi daţi dreptul să vă mustru prin cuvintele Apostolului Pavel: „vă râvnesc pe voi cu râvna lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită. Dar mă tem ca nu cumva, precum şarpele a amăgit pe Eva în viclenia lui, tot aşa să se abată şi gândurile voastre de la curăţia şi nevinovăţia cea în Hristos. Căci dacă cel ce vine vă propovăduieşte un alt Iisus, pe care nu l-am propovăduit noi, (...) voi l-aţi îngădui foarte bine” (II Cor. 11, 2-4).

Lucrul de care se temea Apostolul în privinţa corintenilor se întâmplă acum cu domniile voastre. A venit învăţătorul mincinos, a început să vă predice despre un alt Iisus,12 iar dumneavoastră v-aţi lipit de el.

Imi veţi spune: „Nu, nu propovăduieşte un alt Iisus. Tot ce spune ia din Evanghelie. Repetă tot timpul că Hristos a murit pentru noi şi, dacă vom crede, ne vom mântui. Cum este cu putinţă ca în aceste cuvinte să fie minciună şi înşelăciune?".

E adevărat că ceea ce spune predicatorul dumneavoastră este, practic, o veste minunată. Care bun creştin ar putea-o ignora? Dar la fel de adevărat este că între aceste cuvinte evanghelice se pot cuibări minciuna şi înşelăciunea.

Iată ce scrie Apostolul Pavel către galateni: „Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie„ (Gal. 1, 6).

Galatenii au crezut sincer în Iisus Hristos şi au primit din tot sufletul vestea cea bună a mântuirii. Erau atât de recunoscători Apostolului Pavel, care le arătase adevărul, încât şi-ar fi scos ochii de dragul său. Dar atunci când Apostolul s-a îndepărtat de ei, au venit nişte învăţaţi, care au început, la rândul lor, să le predice Evanghelia, adică vestea cea bună a mântuirii în Hristos, dar nu aşa cum era ea, ci amestecată cu minciuni.

Galatenii nu au luat în serios lucrul acesta, au fost atraşi de noii propovăduitori, luându-i drept apostoli, şi au căzut în plasa înşelării. Cuvintele acelora erau atrăgătoare, pentru că predicau Evanghelia, dar rezultatul a fost distrugător. Minciuna e foarte bine deghizată, atunci când este acoperită de nume sfinte şi preadulci!

Atunci când a aflat de situaţia aceea, Apostolul Pavel le-a scris, ca o lege neschimbată pentru toate veacurile, următoarea frază: „chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o - să fie anatema!” (Gal. 1, 8). Şi ca aceste cuvinte să se întipărească şi mai bine în inimile lor, a adăugat: „Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit - să fie anatema!” (Gal. 1,9).

Vedeţi aşadar că există evanghelii şi propovăduitori care sunt blestemaţi - atenţie! -chiar de Apostolul Pavel.

Insă dumneavoastră aţi uitat toate acestea şi, cum a apărut un învăţător cu Evanghelia în mână, l-aţi urmat, fără să vă gândiţi că aveţi credinţă ortodoxă şi că vă trudiţi în mod corect pentru mântuirea sufletului. V-aţi asemănat galatenilor şi, de aceea, drept este să vi se adreseze şi dumneavoastră cuvintele mustrătoare ale Apostolului: „O, galateni fără de minte, cine v-a ademenit pe voi, să nu vă încredeţi adevărului?” (Gal. 3, 1).

4. Mi-aţi scris că citeşte şi propovăduieşte din Evanghelie. Desigur, Sfânta Evanghelie şi, de altfel, întreg Noul Testament sunt cele mai credibile îndrumătoare ale vieţii creştineşti şi farul sigur pentru urmarea căii nerătăcite spre mântuire. Cei care se mântuiesc îşi iau practic cunoştinţele şi mijloacele de luptă din Noul Testament.

Orice om poate citi din Sfânta Evanghelie, dar asta nu înseamnă că poate să o înţeleagă pe deplin şi să se sprijine pe ea fără împiedicare pe drumul mântuirii. Dacă cel care citeşte această carte sfântă o interpretează greşit, atunci ea devine o unealtă de distrugere. Faptul că învăţătorul dumneavoastră ţine în mană Evanghelia şi că o cercetează nu îl scuteşte de osândă, tocmai pentru că s-a îndepărtat de adevăr.

Vă voi da un exemplu:

Avem o bucată de pânză foarte scumpă şi vine la noi un croitor bun, o taie şi face din ea o rochie frumoasă. Dar poate să vină şi unul necunoscător al meseriei şi fără bun gust. Acesta va tăia pânza şi va face o bazaconie care nici măcar nu va acoperi trupul, ca să-l protejeze de vremea rea. Cu alte cuvinte, el strică pânza aceea preţioasă.

Acelaşi lucru se întâmplă cu diferiţii predicatori ai Evangheliei, care o citesc şi o interpretează în aşa fel, încât îi necinstesc comoara preţioasă. Prin modul în care o predică, ei îi duc la pierzanie pe cei care merg pe drumul mântuirii.

De ce se întâmplă una ca asta? Pentru că aceia nu ştiu bine calea mântuirii. Ei nu cunosc anumite condiţii sau, mai bine zis, anumite pietre de hotar de pe drumul duhovnicesc, cum ar fi, de exemplu, credinţa, respectarea poruncilor, dobândirea harului, etc.

In Evanghelie, acestea nu au fost precizate clar într-un anumit loc, ci sunt răspândite prin diferite fragmente. Pentru a merge în mod sigur pe drumul mântuirii, omul trebuie să cunoască toate aceste lucruri.

Aici se poticnesc mulţi. Aceştia încep să adune diferite fragmente hagiografice legate direct de mântuire şi care sunt condiţii de bază ale ei, după aceea îşi îndreaptă atenţia spre unul sau două dintre ele, le izolează de contextul Sfintei Scripturi şi încep să strige: „Am găsit drumul mântuirii!"

Şi astfel, unul spune: „Crede şi te vei mântui". Altul: „Dobândeşte harul şi nu mai e nevoie de nimic altceva". Sau: „Iubeşte şi vei ajunge în cer". Şi tot aşa mai departe.

Toate aceste discursuri sunt, desigur, adevărate şi se bazează pe Sfânta Evanghelie. Dai nici unul abordat separat nu acoperă întreaga problemă a mântuirii. Ele trebuie luate laolaltă, pentru a avea o imagine completă a adevăratei înfăţişări a mântuirii.

Iată cum şi învăţătorul dumneavoastră este printre cei rătăciţi. Desigur, el citeşte din Evanghelie, după cum îmi scrieţi, şi învaţă cum să ne mântuim. Dar vă prezintă toate aspectele luptei, sau numai o parte? Fiţi atent la cuvintele sale şi veţi constata lipsurile: în predica lui se aude doar „Credeţi şi vă pocăiţi". Cuprind acestea toate laturile luptei pentru mântuire? Cu siguranţă că nu.

Dar chiar şi aceste elemente, adică pocăinţa şi credinţa, sunt ele prezentate în toată lumina lor? Când spune, de exemplu: „Pocăiţi-vă" întrebaţi-l: „Adică trebuie să ne mărturisim? Şi dacă nu ne mărturisim, cum vom primi iertarea păcatelor?". La acest comentariu, nu va îndrăzni să spună nimic. Va devia de la subiect, abătându-vă atenţia cu logoreea sa. Potrivit învăţăturii lui mărturisirea nu este necesară, chiar dacă este pomenită în Sfânta Scriptură.

Desigur, nimeni nu va încerca să-l convingă că nu spune adevărul atunci când rosteşte cuvintele „Credeţi şi vă pocăiţi", pentru că acestea sunt necesare pentru mântuire, fiind porunci ale lui Hristos. Dar se poate să i se demonstreze, cu argumente din Sfânta Scriptură, că se înşeală atunci când propovăduieşte faptul că numai pocăinţa şi credinţa ne asigură mântuirea, pentru că este nevoie de mult mai mult.

Inchipuiţi-vă pentru o clipă un doctor care dă o reţetă cu mai multe medicamente, iar farmacistul alege numai două-trei dintre acestea, pe care i le dă bolnavului spunând: „Ia medicamentele pe care ţi le-a prescris doctorul". Farmacistul acela nu este, oare, un mincinos şi un înşelător?

Lucrul acesta se petrece şi în cazul de faţă. Domnul nostru, Care a venit ca să ne vindece de patimi, a prescris în Evangheliile Sale un tratament complet pentru mântuirea sufletelor noastre, pe care îl desprindem din diferite fragmente.

Predicatorul dumneavoastră a luat două-trei dintre doctorii şi a început să strige: „Iată care este medicamentul mântuitor! Luaţi-l şi vă veţi mântui!". Prin urmare, el este un mincinos şi un şarlatan, la fel ca farmacistul acela despre care am vorbit.

Dar domniile voastre aţi tăcut din gură şi i-aţi dat curaj să predice fără ezitare: „Credeţi în Mântuitorul Hristos şi vă veţi mântui".

5. Cu adevărat, aşa este! „Intru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (Fapte 4, 12). „Mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup” (I Tim. 3, 16).

Hristos S-a pogorât din ceruri pe pământ ca să-i ducă pe oameni în cer. Bucuraţi-vă şi fiţi recunoscător Domnului pentru aceasta. Mulţumiţi-I Mântuitorului, Care a urcat la ceruri şi a aşezat firea omenească de-a dreapta Tatălui.

Aşadar, ca să ne mântuim, trebuie neapărat să credem în Hristos. Dar nu este îndeajuns. Domnul a mai pus câteva condiţii, care sunt absolut necesare. Despre ele vom vorbi mai târziu.

Acum, vreau să mai subliniez faptul ca această credinţă trebuie să fie neapărat legată de Sfânta Treime. Pentru că, auzind mereu despre „mântuirea în Hristos", este posibil ca în minţile oamenilor să se imprime atât de adânc acest adevăr, încât să nu mai dea importanţă Sfintei Treimi, pe Care să O acopere cu Persoana Mântuitorului Hristos, fapt care înseamnă o abatere de la drumul mântuirii. Şi ce mai e şi aceasta ca omul să crească în credinţa creştină şi, după aceea, să o ia pe un alt drum?

Ce vreau să spun de fapt? Aşa cum întruparea şi jertfa de pe cruce a lui Hristos nu au avut loc fără Tatăl şi fără Duhul Sfânt, la fel şi mântuirea fiecăruia dintre noi nu se poate face fără împreună-lucrarea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt - adică a Sfintei Treimi. Iconomia întrupării şi mântuirea fiecărui om au fost întemeiate pe Unul Dumnezeu în trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Lucrul acesta trebuie să fie foarte bine înţeles, cu gândul şi cu inima, de către toţi oamenii. Sfinţii au conştientizat fără excepţie acest adevăr legat de mântuirea noastră.

Fiţi atent la cum se săvârşeşte botezul Mântuitorului Hristos! La el participă întreaga Sfântă Treime. Avem vocea Tatălui, botezul Fiului şi apariţia Duhului Sfânt „în chip de porumbel". De altfel, acesta este şi motivul pentru care sărbătoarea Botezului se numeşte şi Teofanie13 sau Epifanie14. Se botează Fiul întrupat al lui Dumnezeu, dar cu bunăvoirea Tatălui şi cu participarea Duhului Sfânt.

Lucrul acesta arată că mântuirea noastră este săvârşită de Domnul nostru Iisus Hristos cu bunăvoirea Tatălui şi cu lucrarea Sfântului Duh. Fiul nu a împlinit nimic separat de Tatăl şi de Duhul Sfânt. Chiar dacă S-a făcut Om desăvârşit El nu S-a depărtat nicicând de sânul Tatălui.

Aţi văzut cum mântuirea neamului omenesc s-a întemeiat pe împreună-lucrarea celor trei Persoane ale Sfintei Treimi. Fiţi atenţi acum pentru că vă voi explica faptul că şi mântuirea fiecăruia dintre noi se săvârşeşte în acelaşi fel:

Viaţa noastră se află în comuniune vie cu Dumnezeu. Prin căderea primilor oameni, am pierdut această comuniune. De aceea, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi a unit firea omenească, până atunci căzută, cu Dumnezeu. Credincioşii se unesc cu Fiul, iar prin Fiul, cu Tatăl. Insuşi Hristos a revelat lucrul acesta, spunându-le apostolilor: „Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi” (Ioan 14, 20).

Aici, Domnul nu Se referă numai la apostoli, ci la toţi oamenii. Este vorba despre lanţul de aur care ne leagă din nou cu Dumnezeu. Lucrul acesta a fost subliniat de Hristos şi în altă parte: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6).

Aşadar, credincioşii ajung la Tatăl prin Fiul. Şi cum ajung la Fiul? Prin Tatăl, aşa cum Insuşi Domnul ne spune: „Nimeni nu poate să vină, la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis” (Ioan 6, 44).

Dacă, fără această tragere către Fiul, nu este cu putinţă să înceapă lucrarea de mântuire, şi dacă această tragere se săvârşeşte prin Tatăl, atunci este evident faptul că începutul începutului mântuirii omului este Dumnezeu Tatăl. Să nu uitaţi adevărul acesta sfânt şi să-l mărturisiţi mereu. Aţi fost tras spre Fiul, Care sade de-a dreapta Tatălui, de Insuşi Tatăl.

Dar cum ne trage Tatăl spre Fiul? Prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt împlineşte toate cele necesare pentru mântuirea în gând şi în inimă a oamenilor.

Domnul, Care a pătimit, a murit pe cruce, a înviat, S-a înălţat la ceruri şi a şezut de-a dreapta Tatălui, a trimis de la Tatăl ceresc Duhul cel Sfânt, Care S-a răspândit în toată Biserica adevărată şi lucrează mântuirea fiecărui mădular al ei.

Duhul Sfânt a pogorât asupra apostolilor, i-a îndrumat până la capătul lumii, le-a dăruit cuvânt plin de viaţă şi i-a întărit în credinţă. El a sfinţit şi a întărit fiecare lucrare curată a creştinilor şi a întemeiat Biserica, în care lucrează mântuirea fiecăruia dintre fiii săi.

Fără Duhul Sfânt, nimeni nu se mântuieşte şi nici nu este cu putinţă să se mântuiască. De aceea a spus Domnul: „Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul15 nu va veni'la voi” (Ioan 16, 7).

Este ca şi cum ar fi zis: „Dacă nu ar veni Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, zadarnice ar fi întruparea, moartea şi învierea Mea. Aţi rămâne departe de mântuire, pentru că fără Duhul Sfânt nu vă puteţi schimba în oameni noi şi răscumpăraţi".

Crezând, aşadar, că sunteţi răscumpărat, aduceţi-vă aminte că datoraţi lucrul acesta Duhului Sfânt, Care, prin Tainele Bisericii Ortodoxe, Se oferă dumneavoastră, vă întăreşte şi vă îndrumă mereu pe calea mântuirii.

Aşadar, ne mântuim în Hristos Iisus, cu bunăvoirea Tatălui şi prin harul Duhului Sfânt. Lucrul acesta să-l mărturisiţi mereu şi să-l păstraţi în inimă şi în gând ca pe o comoară.

Cine insistă spunând: „Crede în Domnul, crede în Domnul" şi nu aprofundează învăţătura împreună-lucrării Tatălui şi Duhului Sfânt la mântuirea omului, acela nu se află în posesia adevărului. Unul ca acesta înşală conştiinţa creştină şi întunecă lumina lui Hristos.

Lucrul acesta a fost înţeles de sfinţii apostoli, care au exprimat dinaintea credincioşilor rugăciunea lor de mântuire prin cuvintele: „după cea mai dinainte ştiinţă a lui Dumnezeu-Tatăl, şi prin sfinţirea de către Duhul, spre ascultare şi, stropirea cu sângele lui Iisus Hristos (I Petru l 2). Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (II Cor. 13 13).

Aceste ultime cuvinte ale Apostolului sun repetate la Sfânta Liturghie, după ce se rosteşte „Crezul" şi înainte de săvârşirea Taine Euharistiei.

De asemenea, vorbind despre mântuire Sfinţii Părinţi nu se referă la ea ca la o lucrare numai a lui Hristos, ci a întregii Sfintei Treimi. Ei spun că mântuirea este lucrarea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, astfel că cele trei Persoane ale Dumnezeirii alcătuiesc un singur izvor de mântuire.

Dumneavoastră trebuie să înţelegeţi tema mântuirii în acelaşi fel, şi prin aceeaşi prismă sa verificaţi adevărul spuselor atât a predicatorului care a venit acum prin părţile acelea, cât şi altora care vor mai veni.

6. In continuare, vă voi spune ce este mai important pentru mântuirea fiecăruia dintre noi.

Pe scurt, cam acestea ar fi: să credem şi să primim harul sfant, care ne îndrumă în viaţa creştină prin Sfintele Taine, să trăim potrivit poruncilor lui Dumnezeu, sub îndrumarea păstorilor îndumnezeiţi, şi să păstrăm o legătură vie cu Biserica.

Ca să înţelegeţi mai bine cât de necesare sunt toate acestea, faceţi o paralelă între drumul mântuirii şi un drum oarecare pe care merge cineva. Pentru a înainta uşor, călătorul trebuie să fie sănătos şi puternic, iar drumul, luminat, bine trasat şi fără pericole. Când se află în faţa unei greutăţi, ca de exemplu atunci când ajunge la o răscruce, trebuie să existe cineva care să-l ajute, arătându-i direcţia corectă.

In mod asemănător, pentru mersul pe drumul mântuirii, trebuie să existe lumină, adică dreapta credinţă, iar drumul să fie trasat, adică este necesar ca omul să respecte poruncile lui Dumnezeu. De asemenea, cel care lucrează mântuirea trebuie să fie sănătos şi puternic, iar sănătatea şi puterea sunt daruri obţinute de la harul dumnezeiesc prin Sfintele Taine, în fine, pe drum, este nevoie de însoţitori şi îndrumători care sunt păstorii Bisericii.

Toate acestea se găsesc în sânul sfintei noastre Biserici. Cu ea este unit fiecare credincios ce se osteneşte în mod corect pentru lucrarea de mântuire. Toţi oamenii care s-au mântuit au urmat la rândul lor acest drum, bătut acum de cei ce se vor mântui.

Nu cred că mai trebuia să vă spun toate acestea. Totuşi voi mai adăuga câteva lucruri:

Este inutil să punem în discuţie necesitatea credinţei pentru mântuire. Cel necredincios nu vrea nici măcar să se gândească la mântuire. Apostol Pavel scrie: „Fără credinţă, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Il caută” (Evrei 2, 6).

Suntem datori să credem toate câte a binevoit Domnul să ne descopere, fără să adăugam şi fără să scoatem nimic, aşa cum face sfânta Ortodoxie. Mai concret:

Dumnezeu este Unul după fire, dar în trei Persoane diferite. Tatăl a creat lumea prin Fiul şi Se îngrijeşte de ea în permanenţă. El l-a făcut pe om după chipul Său şi l-a lăsat să trăiască în rai. Prin neascultarea protopărinţilor noştri, am pierdut viaţa din paradis şi ne-a fost cu neputinţă să ne mântuim.

Fiului lui Dumnezeu I-a fost milă de noi şi şi-a asumat lucrarea de răscumpărare şi de reaşezare a noastră pe locul avut mai înainte. Astfel, a venit pe pământ, a luat trup omenesc, a pătimit, a murit pe cruce, a înviat, S-a înălţat la ceruri şi a şezut ca Dumnezeu-Om de-a dreapta Părintelui Său, Care a primit jertfa Fiului şi puterea mijlocitoare a Lui pentru mântuirea credincioşilor.

Fiul L-a trimis apoi pe Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl. Acesta S-a pogorât asupra apostolilor sub formă de limbi de foc, umplându-i de înţelepciune sfântă şi de putere. Iar ei, plini de Duh Sfânt, au răspândit credinţa creştină şi au adunat mulţi oameni sub acoperământul Bisericii, al cărei cap este Hristos. Din porunca lui Dumnezeu, apostolii au început să săvârşească sfintele Taine, ce le oferă credincioşilor harul ceresc, şi au lăsat în urma lor ca succesori episcopi şi preoţi, care să le continue lucrarea şi să chivernisească marile comori duhovniceşti pe care Duhul Sfânt le-a încredinţat Bisericii.

De-a lungul veacurilor, această lucrare a fost continuată, prin harul punerii mâinilor, de urmaşii apostolilor, fiind dusă mai departe fără nici o întrerupere, până în zilele noastre.

Credincioşii care primesc harul ceresc prin Sfintele Taine se mântuiesc în sânul Bisericii, uniţi cu toţii prin credinţa trăitoare şi adevărată, sub îndrumarea preoţilor.

Mântuirea fiecărui suflet se face în chip tainic şi fiecare credincios nădăjduieşte la o viaţă cerească luminoasă, pentru care îndură, de bunăvoie sau fără voie, tot felul de greutăţi. Oamenii aceştia cred că cei care au murit nu încetează să fie în trupul Bisericii şi să comunice cu ei, nu în chip văzut, desigur, ci nevăzut.

Trebuie să credeţi din tot sufletul în lucrurile acestea, pe care noi le mărturisim prin Crez. Iată care sunt adevărurile Ortodoxiei! Nu este cu putinţă să mai existe şi altele.

7. Insă credinţa nu este suficientă pentru mântuire. Ea trebuie să fie însoţită de fapte bune şi de o viaţă sfântă, potrivit poruncilor lui Dumnezeu. „Nu oricine îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21). Voia Tatălui ceresc este cuprinsă în poruncile Sale.

Citiţi des din Evanghelii şi veţi afla de ce aveţi nevoie pentru mântuire.

De asemenea, veţi învăţa despre viaţa sfântă şi iubitoare de Dumnezeu, adică despre cum să împliniţi întotdeauna, cu sinceritate şi exactitate, poruncile lui Dumnezeu, prin care vă veţi mântui.

Iată cum veţi plăcea lui Dumnezeu: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu. Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14, 21-23).

De asemenea, Epistolele sfinţilor apostoli cuprind multe referiri la cât de necesare sunt credinţa, dar mai ales viaţa sfântă, dacă vrem să ne mântuim. Apostolul Pavel le-a concentrat şi le-a îmbinat prin exprimarea: „credinţa care este lucrătoare prin iubire” (Gal. 5, 6).

Folosind cuvântul „iubire", el se referă la împlinirea tuturor poruncilor şi la curăţirea tuturor patimilor.

In toate epistolele sale, Apostolul Pavel le îndreaptă atenţia creştinilor spre o viaţă sfântă ş spre iubirea lui Dumnezeu: „câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă, la acestei să vă fie gândul (...) şi Dumnezeul păcii va fi ci voi” (Filip. 4, 8-9). „Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu S-a arătat tuturor oamenilor învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie, şi sa aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei, marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Hristos Iisus” (Tit 2, 11-13).

De asemenea, Iacov, ruda Domnului, scrie: „Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască?„(Iacov 2, 14). „Din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă” (Iacov 2,24).

Vedeţi cât de necesară este pentru mântuire împlinirea poruncilor? De aceea m-am întins cu scrisoarea atât de mult. Cei care l-au înşelat pe noul dumneavoastră păstor nu gândesc aşa cum trebuie. Ei pun întreaga lucrare de mântuire pe seama credinţei. Despre fapte, aproape că nu vorbesc. Este foarte probabil ca şi predicatorul dumneavoastră să gândească la fel.

Potrivit învăţăturii lui Dumnezeu, credinţa şi faptele au o importanţă egală. Nici credinţa, nici faptele nu au prioritate. Credinţa fără fapte şi faptele fără credinţă nu sunt de nici un folos. Numai împreună, pot zidi mântuirea noastră. Prin unirea dintre ele, dobândesc putere, importanţă şi valoare adevărată.

8. Pentru ca faptele să fie sfinte şi credinţa adevărată, este absolută nevoie de lucrarea harului sfânt. Fără har, nu numai că nu putem crede, dar nici măcar să ne gândim la bine nu ne este cu putinţă. Şi chiar dacă ne-am putea gândi la bine, tot nu am fi capabili să-l săvârşim, aşa cum spune Apostolul Pavel: „nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu” (Rom. 7, 18).

Dacă Domnul ne-ar fi învăţat cum să trăim şi ce anume trebuie să credem, şi ne-ar fi lăsat doar cu această cunoaştere, am fi semănat cu acela care este luminat de soare şi vede drumul pe care trebuie să meargă, dar nu are puterea să păşească, pentru că este paralitic şi bolnav. In cazul acesta, ar fi fost mai bine ca el să nu vadă şi să nu ştie nimic.

Domnul iubitor de oameni nu ne-a lăsat la nivelul cunoaşterii drumului mântuirii, ci ne-a binecuvântat prin pogorârea Duhului Sfânt, Care ne ajută să ducem la capăt lucrarea mântuirii.

Duhul Sfânt S-a pogorât peste apostoli şi, prin ei, a trecut la toţi credincioşii.

Harul îi făcea să creadă pe cei care voiau să creadă şi-i întărea în împlinirea poruncilor pe cei care, întăriţi în credinţă, luau hotărârea să ducă o viaţă sfântă. Transformarea ce s-a produs în sufletele apostolilor s-a petrecut şi cu ceilalţi oameni, iar acum are loc şi cu noi, prin urmaşii apostolilor, potrivit rânduielii pe care a lăsat-o Duhul Sfânt. In felul acesta, harul este fără încetare în Biserică, adică în mulţimea credincioşilor. Pe unii îi luminează, pe alţii îi întăreşte şi pe toţi îi sfinţeşte.

Prin har s-au mântuit şi se mântuiesc cei care cred. „In har sunteţi mântuiţi” (Efes. 2, 8), scrie Apostolul Pavel.

Harul sălăşluieşte în credincioşi: „nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (I Cor. 3, 16), spune în continuare Apostolul, având certitudinea nezdruncinată a prezenţei Duhului Sfânt în om. El mărturiseşte despre sine însuşi: „prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (I Cor. 15, 10). La rândul său, Apostolul Petru afirmă în legătură cu el şi cu ceilalţi: „dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viaţă şi spre buna cucernicie” (II Petru 1, 3).

De aceea, foarte des, în epistolele scrise de apostoli, mai ales la început şi la sfârşit, este exprimată urarea ca harul să sporească în fiecare credincios. In legătură cu necesitatea harului pentru mântuirea noastră, nu există nici o îndoială, însă în privinţa felului cum se primeşte harul şi cum lucrează el în sufletul omului, s-au iscat tot felul de discuţii.

Am abordat această temă intenţionat deoarece am bănuiala că învăţătorul dumneavoastră rătăcit aparţine categoriei de eretici care nu înţeleg corect lucrarea harului. Există şi din aceia care spun că este de-ajuns sa crezi, pentru ca harul sfânt să vină automat şi sa îşi facă sălaş în om.

Aflaţi, dar, şi credeţi cu tărie că harul nu se primeşte altfel decât prin Sfintele Taine, săvârşite de apostoli şi de succesorii lor, aşa cum a lăsat Domnul să fie. Şi ca să vă convingeţi şi mai mult de lucrul acesta, vă voi da câteva exemple din Sfânta Scriptură:

a) Discutând cu Nicodim, Domnul a spus: „Trebuie să vă naşteţi de sus„(Ioan 3, 7), referindu-se la naşterea prin har.

In ce fel vine şi lucrează harul? A zis, oare, Domnul: „Credeţi, deschideţi gura şi harul sfânt va intra în voi ca să vă renască"? Fireşte că nu.

Dar ce-a spus? „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5). Ce poate fi această naştere „din apă şi din Duh”, dacă nu sfântul Botez, care este prima Taină.

Renaşterea face ca firea noastră să poată primi şi reţine harul sfânt, care este oferit prin Taine, mai precis prin „punerea mâinilor” asupra credincioşilor, săvârşită de apostoli şi de succesorii acestora.

b) Un episod petrecut în Efes, în timpul unei călătorii în acest oraş a Apostolului Pavel, vă va dovedi adevărul spuselor mele. Ajungând în Efes, Apostolul s-a întâlnit cu doisprezece credincioşi, pe care i-a întrebat:
- „Atunci când aţi crezut, aţi primit Duh Sfânt?"
Iar ei i-au răspuns:
- „Nu am auzit nimic de Duhul Sfânt."
- „Şi cum v-aţi botezat?", i-a întrebat Apostolul.
- „Cu botezul lui Ioan", i-au răspuns aceştia. Atunci, Apostolul Pavel le-a explicat că botezul lui Ioan Inaintemergătorul a fost numai pregătirea pentru credinţa în Hristos. Şi după ce le-a spus care sunt învăţăturile evanghelice, i-a botezat cu botezul creştin. După botez, a pus mâinile asupra lor şi ei au primit Duh Sfânt.

Vedeţi, dar, că botezul şi „punerea mâini lor" sunt lucruri diferite. Harul se transmite nu mai prin punerea mâinilor. Această practica a fost înlocuită apoi de apostoli cu mirungerea, care devenit în felul acesta una din Tainele Biserici noastre.

Aceste două episoade, cu Nicodim şi cu credincioşii din Efes, sunt suficiente, cred, ca sa vă convingă de faptul că harul sfânt se transmite pe calea simţită, prin sfintele Taine, şi nu prin simpla credinţă abstractă.

Astfel a lăsat Domnul să fie. Voi aminti aici şi celelalte taine:

Iertarea păcatelor în care cade omul dupa botez, ce nu se săvârşeşte printr-o simplă mărturisire în gând dinaintea lui Dumnezeu, ci prin mărturisirea dinaintea părintelui duhovnic, cu multa părere de rău şi cu hotărârea de a nu mai cădea în aceleaşi păcate.

Taina Sfintei Impărtăşanii stabileşte o legătură vie între credincios şi Domnul nostru Iisus Hristos.

Puterea harului pentru continuarea lucrării de sfinţire a Bisericii este primită prin Taina Mirungerii.

Două persoane se unesc şi alcătuiesc un singur trup, punând bazele familiei creştine prin Taina Căsătoriei.

Bolnavii se tămăduiesc prin Taina Sfântului Maslu.

Tainele sunt izvoare ale harului care potolesc setea credincioşilor cu apă vie. Nu există o altă cale pentru ca oamenii să primească harul. Cei care propovăduiesc un alt drum sunt rătăciţi.

9. Cele trei elemente despre care am spus până acum că sunt necesare pentru lucrarea de mântuire - credinţa, trăirea potrivit poruncilor lui Dumnezeu şi harul care ne este oferit prin Sfintele Taine - se completează cu un al patrulea, la fel de important, şi anume, preoţia.

Oamenii trebuie să creadă. „Dar cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care n-au auzit? Şi cum vor auzi, fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, de nu vor fi trimişi?” (Rom. 10, 14-15).

Este absolut necesar să primim harul prin Sfintele Taine. Insă cum s-ar putea face lucru! acesta fără „slujitorii lui Hristos” şi fără „iconomii, tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. 4, 1)?

Este nevoie să trăim potrivit poruncilor sfinte, dar aşa ceva nu este cu putinţă fără să avem anumiţi îndrumători, care să ne sfătuiască, să ne atragă atenţia, să ne corecteze greşelile, să ne ridice când cădem şi să ne aducă pe drumul cel drept atunci când ne rătăcim.

Aşadar, pentru lucrarea mântuirii, ne trebuie oameni trăitori potrivit voii lui Dumnezeu, care să ne înveţe credinţa şi să ne sfinţească, umplându-ne de har prin Sfintele Taine ale Bisericii. Avem nevoie de păstori, de oameni plini de har, care slujesc urmând chemarea lui Dumnezeu.

Aceştia sunt trimişii Celui de Sus. Iată confirmarea apostolilor: „El a dat pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos” (Efes. 4, 11-12).

Domnul i-a trimis pe Apostoli în lume şi le-a spus: „mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate cate v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19-20).

Apostolii au ascultat cuvântul Domnului. Dar pentru că nu erau veşnici, iar lucrarea aceasta trebuia continuată, după porunca lui Dumnezeu. In toate veacurile, au lăsat în urma lor păstori şi învăţători, care să săvârşească Sfintele Taine şi să slujească lucrarea de mântuire.

Astfel, în Faptele Apostolilor citim următoarele: Apostolii Pavel şi Varnava au propovăduit credinţa în Listra, Dervi, Iconiu şi Antiohia Pisidiei. Dar a venit vremea să se întoarcă acolo de unde au plecat, adică în Antiohia Siriei. Şi ce au făcut? I-au lăsat pe proaspeţii veniţi la creştinism să trăiască numai din credinţa lor? Nu. Au trecut iarăşi prin toate oraşele creştinate de ei şi i-au învăţat pe oameni cum să ducă o viaţă în Hristos. Pentru supravegherea şi ducerea la împlinire a obligaţiilor religioase, au hirotonisit preoţi, pe care i-au lăsat în urma lor (cf. Fapte 14, 22-23).

Apostolul Pavel a procedat la fel în Efes şi în celelalte oraşe din Asia Mică, pe unde a fost. Pretutindeni s-a îngrijit ca localităţile să fie păstorite de preoţi şi de învăţători. Mai târziu, i-a chemat la Milet pe toţi preoţii din Efes, pentru ca nu avea timp să meargă el însuşi până acolo. Când s-au despărţit, i-a sfătuit în legătură cu păstorirea turmei: „luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu Insuşi Sângele Său” (Fapte 22 28).

Mai târziu, pe drumul de întoarcere de la Roma, după ce a fost eliberat prima oară din închisoare, a ajuns în Creta, unde a propovăduit credinţa în Hristos. Dar pentru că nu avea timp sa hirotonească el însuşi păstori, l-a lăsat acolo pe Apostolul Tit: „Pentru aceasta te-am lăsat în, Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi sa aşezi preoţi prin cetăţi” (Tit l, 5).

Pe oriunde mergeau, apostolii procedau la fel, pentru că nu lucrau după capul lor, ci dupa porunca lui Hristos. Nici o comunitate de creştini nu a fost lăsată fără preoţi hirotonisiţi.

Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi. La rândul lor, credincioşii au primit porunca: „ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre” (Evr. 13, 17).

In vreme ce, pentru preoţi, sunt valabile cuvintele pe care Domnul le-a spus apostolilor: „cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi, se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca 10, 16).

10. V-am spus care sunt patru dintre elementele esenţiale pentru mântuire. Mai există unul, şi anume să fim parte a trupului Bisericii, legaţi de mulţimea credincioşilor prin legătură vie.

Domnul a numit Biserica sa „viţă de vie". El este trunchiul, iar mlădiţele sunt credincioşii. Adunarea tuturor credincioşilor alcătuieşte un tot unitar, care este legat de Domnul. Aşa cum vlăstarul tăiat se usucă şi moare, la fel şi credinciosul care se desprinde în orice mod de Biserică şi, în felul acesta, de Dumnezeu, moare duhovniceşte (cf. Ioan 15,1-6).

Apostolul Pavel afirmă acelaşi lucru şi mai clar, spunând că Biserica este trupul lui Hristos, iar Hristos este capul trupului alcătuit de credincioşi. Şi aşa cum în trup, fiecare mădular trăieşte numai unit cu celelalte, iar dacă este tăiat moare şi putrezeşte, la fel şi fiecare credincios în parte nu trăieşte de unul singur, ci participă la viaţa comună a tuturor celorlalţi membri a Bisericii, iar dacă este desprins de ea, moare duhovniceşte şi se pierde (cf. I Cor. 12, 12-27).

De aceea, în toate veacurile şi până astăzi creştinii cu adevărat credincioşi au simţit mereu că trăiesc şi că sunt uniţi cu ceilalţi credinciosi prin sfânta Biserică. Noi consideram că Biserica este mama noastră.

Astfel, se adevereşte cuvântul care spune că pentru cel care Biserica nu este mamă, nici Dumnezeu nu este Tată şi dacă pentru acela Dumnezeu nu este Tată, atunci cine este?

Domnul a întemeiat Biserica prin sfinţii apostoli, şi i-a încredinţat toate mijloacele de mântuire, ca să le păstreze neschimbate şi să le răspândească pe întreg pământul.

Ea este păstrătoarea tuturor tainelor credinţei şi a întregului adevăr, în ea se află harul, sfintele taine şi preoţia, care lucrează împreună mântuirea omului. Peste toate acestea, se odihneşte bunăvoirea lui Dumnezeu, Care ascultă rugăciunile Bisericii şi ale fiilor ei.

Lucrarea de mântuire prin participarea la viaţa Bisericii impune fiecărui credincios următoarele obligaţii:

a) Să creadă aşa cum crede întreaga Biserică, de la începuturi şi până astăzi. Să observe fiecare gând, fie al lui, fie străin, cu ascunzişurile sale, şi în nici un caz să nu-şi îngăduie să nu fie de acord cu vreuna din învăţăturile Bisericii, pentru că ea este „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15). Cine nu se supune acestor învăţături este „ca un păgân şi vameş” (Matei 18, 17).

b) Nu trebuie să se deosebească cu nimic de ceilalţi credincioşi în privinţa vieţii creştineşti: să postească aşa cum postesc toţi; să se pregătească pentru Sfânta Impărtăşanie cu Trupul şi cu Sângele Domnului, aşa cum cere Biserica; să participe la toate activităţile de cult şi de sfinţire ale Bisericii, potrivit poruncii Apostolului Pavel, care spune să nu „părăsim Biserica noastră” (Evr. 12,25).

c) Să creadă cu multă tărie că mădularele Bisericii care se află în cer au o legătură vie şi directă cu cei de pe pământ. Rugăciunile acelora sunt ascultate şi împlinite potrivit voii lui Dumnezeu. Aici, în această viaţă, noi comunicam cu îngerii şi cu sfinţii din toate timpurile, pentru că ne-am „apropiat de muntele Sion şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de mii de îngeri, în adunare sărbătorească, şi de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri” (Evr. 12, 22-23).

Să recapitulăm ce este necesar pentru mântuire:

Vreţi să vă mântuiţi? Atunci credeţi tot adevărul, aşa cum a fost acesta revelat de Dumnezeu, întăriţi-vă cu har dumnezeiesc prin sfintele Taine şi împliniţi întotdeauna poruncile sfinte, sub îndrumarea păstorilor Bisericii.

Toate acestea să le faceţi în spiritul Bisericii, a legilor şi poruncilor ei, uniţi cu Dumnezeu în mod tainic şi viu. In felul acesta, vă veţi mântui.

La această enumerare a condiţiilor de mântuire, putem fără ezitare să mai adăugăm şi povaţa Sfântului Ioan Teologul: „Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele” (II Ioan 1, 9-11).

11. După tot ce-am spus până aici, veţi vedea şi singur cam cât adevăr se află în cuvintele noului dumneavoastră învăţător.

Vă continuaţi scrisoarea astfel: „Insistă să-L mărturisim cu buzele pe Domnul Iisus Hristos, încredinţându-ne că cel care Il mărturiseşte în felul acesta Il primeşte de îndată în inima lui, umplându-se de har. Deşi a insistat foarte mult în privinţa mărturisirii cu buzele, unul dintre cei prezenţi a refuzat să primească acest lucru, spunând că mărturisirea este o chestiune de conştiinţă".

Omul acela a făcut foarte bine că nu a primit! El a judecat corect, pentru că o asemenea mărturisire făcută în vânt este împotriva voii lui Dumnezeu. Se pare că acel creştin are o conştiinţă foarte subtilă, care nu i-a permis să aprobe mărturisirea respectivă Acesta este un lucru demn de laudă şi o probă de neplecare a capului dinaintea celui rău.

A-L mărturisi pe Hristos este o mare izbândă, iar Domnul a făgăduit că îi va slăvi pe cei care Il mărturisesc dinaintea Tatălui ceresc (cf. Matei 10, 32).

In ce situaţii recunoaşte Domnul o asemenea mărturisire? Atunci când este o mărturisire de credinţă şi se face dinaintea vrăjmaşului, primejduindu-ne astfel să fin prigoniţi sau chinuiţi.

Cel care-L mărturiseşte pe Hristos primeşte în el cununa muceniciei.

Tocmai de aceea mărturisirea are o atât de mare valoare. In Biserica lui Dumnezeu, mărturisitorii stau alături de mucenici. Mucenicii au fost aceia care, mărturisindu-L pe Hristos, au fost chinuiţi pană la moarte, în vreme ce mărturisitorii L-au mărturisit pe Hristos şi au fost chinuiţi, dar nu au ajuns să moară, dintr-un motiv sau altul. Iată despre ce fel de mărturisire vorbeşte Domnul! Despre cea care, dacă nu este exprimată, înseamnă lepădarea de El, urmată de împlinirea cuvintelor: „De cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri„(Matei 10, 33).

La dumneavoastră există asemenea condiţii de mărturisire? Adică vă poate costa viaţa sau, dacă nu mărturisiţi, vă aduce un trai fără griji? Cu siguranţă că nu. Aşadar, nu există condiţiile necesare pentru o mărturisire primită de Dumnezeu, însă pentru laude şi escrocherii mereu, există cele mai bune condiţii!

Ieşiţi în drum şi strigaţi: „Cred în Hristos şi îmi mărturisesc credinţa!". O asemenea mărturisire - adică mărturisirea care se face în asemenea condiţii - e fără sens. Este exact ce vă cere noul dumneavoastră învăţător!

Nefericitul nu se opreşte aici, ci îmbină această mărturisire cu următoarea promisiune: „Imediat ce-L mărturiseşti pe Hristos cu buzele, Il vei primi în tine". De unde-a scos o asemenea idee? Domnul şi apostolii ne-au învăţat cine sunt cei care Il primesc pe Hristos în ei şi în ce fel se face lucrul acesta. Apostolul Pavel scrie: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Gal. 3, 27).

Omul care se botează „se îmbracă" în Hristos, adică Il primeşte în el pe Creatorul său înainte de botez, Il mărturiseşte pe Domnul, prin rostirea Crezului. Dar această mărturisire nu-L aduce încă pe Hristos, ci îi asigură omului numai vrednicia de a-L primi. Aşa ne învaţă Apostolul Pavel, pe când ceea ce spune noul dumneavoastra învăţător vine din mintea lui şi nu se sprijină pe nimic.

Şi încă ceva: Domnul ne spune: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 56).

Aşadar fiecare credincios care se împărtăşeşte cu preacuratul Trup şi cinstit Sângele Domnului Il primeşte pe Acesta în el. Inainte de împărtăşania prin citirea rugăciunii „Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti Hristos adevărat, Fiul lui Dumnezeu Celui viu", credincioşii îşi mărturisesc credinţa, dar încă nu-L primesc în ei pe Hristos. Il primes numai prin împărtăşirea cu preacuratul Trup şi scump Sângele Său.

Mărturisirea nu face decat să ne deschidă drumul spre El. Aţi văzut, aşadar, că numai prin Botez si prin Sfânta Impărtăşanie Il primim în noi pe Hristos, nicidecum prin mărturisirea credinţei. Aşa învaţă Biserica noastră, dar învăţătorul dumneavoastră eretic a găsit, prin cugetarea sa rătăcită, o altă cale de a ne uni cu Hristos.

Mai există un drum drept, pe care ni-l arată Domnul: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui. (...) Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14, 21-23).

Să nu credeţi însă că împlinirea poruncilor sfinte asigură venirea Domnului în sufletele noastre, dacă nu ne botezăm şi nu ne împărtăşim, căci abia puterea sfinţitoare a acestor Taine ne dă harul de a ţine poruncile aşa cum trebuie.

Cel care împlineşte poruncile îşi împodobeşte sufletul cu felurite virtuţi şi îşi face din inimă o biserică ce este gata să-L primească pe Hristos, Care vine şi locuieşte în el. Dar ca să fim mai precişi, Domnul vine şi locuieşte în om încă de la Botez şi de la împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său.

Dar pentru că omul nu s-a curăţit încă de patimi şi nu s-a împodobit cu virtuţi, Domnul nu este mulţumit şi nu-şi face încă sălaş permanent în inima lui.

Tulburarea pricinuită de patimi şi mirosul greu al păcatului nu Ii plac. E ca şi cum nu ar avea încredere încă în om, ca să vină şi să stea în inima lui pentru totdeauna. Insă atunci când sufletul este luminat de virtuţi, Domnul intră în el, aşa cum ar intra oricare dintre noi într-un loc familiar, unde se simte bine şi liniştit, departe de mişcările neplăcute ale patimilor şi păcatelor.

Credinţa noastră Il atrage pe Hristos, iar Tainele ne învrednicesc să-L primim. Atunci când, cu ajutorul Său, împlinim poruncile dumnezeieşti şi ne curăţim de patimi, El vine şi rămâne în noi pentru totdeauna. După cum ne învaţă Biserica, numai în felul acesta putem să-L primim pe Hristos.

Este un drum ce are un început, o continuare şi un sfârşit, care e desăvârşirea. Esenţa acestei lucrări este venirea Domnului prin Sfintele Taine.

Fără Taine, credinţa şi faptele nu Il pot atrage pe Hristos, deşi au valoarea lor, ca nişte condiţii de bază pe drumul spre mântuire.

Aşadar, Domnul vine şi Işi face sălaş în credincios numai prin Sfintele Taine.

Şi mărturisirea credinţei în Hristos este importantă, dar numai ca parte a pregătirii, nu ca un mijloc suficient pentru aducerea în noi a Domnului.

Mărturisirea de credinţă făcută numai cu buzele, fără consecinţe în viaţa duhovnicească, nu are nici o însemnătate.

Dar dacă, atunci când suntem întrebaţi ce credinţă avem, răspundem din toată inima că suntem creştini, înseamnă că noi credem cu adevărat, că ducem o viaţă sfântă, că primim harul dumnezeiesc prin Sfintele Taine, că urmăm sfaturile Părinţilor duhovnici, că aparţinem Bisericii Ortodoxe a lui Dumnezeu şi că împlinim cu credinţă poruncile date de Creatorul nostru. Aşadar, mărturisirea noastră înseamnă că împlinim toate aceste lucruri pe care le-am enumerat, şi care ne duc spre mântuire.

Prin urmare, Il mărturiseşte sincer pe Domnul numai cel care, crezând în El, se sfinţeşte prin Sfintele Taine, de la care primeşte putere, şi trăieşte o viaţă sfântă, împlinind poruncile lui Dumnezeu, sub îndrumarea părinţilor duhovnici şi în duhul sfintei noastre Biserici Ortodoxe.

Iată care este adevăratul mărturisitor! Nu acela care-L mărturiseşte pe Hristos numai cu buzele!... Scriind în prima sa Epistolă despre adevărata mărturisire, Sfântul Ioan Teologul se referă exact la mărturisirea practică despre care am vorbit.

Ereticul acela consideră că harul sfânt este rezultatul mărturisirii cu buzele. Dacă această mărturisire ar fi fost în stare să-L aducă pe Domnul, ar fi adus şi harul Său, pentru că harul este comuniunea noastră cu Dumnezeu. Dar, aşa cum am explicat mai înainte, Domnul vine în noi prin Taine, nu prin mărturisire.

Aşadar, nu mărturisirea ne umple de har, ci Sfintele Taine. In istoria Bisericii nu a existat nici un caz ca un om să primească harul lui Dumnezeu în alt fel.

Prin urmare, nu putem concepe că simpla mărturisire ne face să primim harul. Lucrul acesta ar semăna cu a-i spune cuiva: „Deschide gura şi te vei umple de har sfânt". De aceea, ereticul care este la dumneavoastră nu poate fi catalogat decât drept smintit, căci crede că va obţine harul doar prin pronunţarea mărturisirii.

12. Imi scrieţi că ereticul dumneavoastră se roagă cu propriile sale rugăciuni, timp în care nu face nici semnul Crucii, nici metanii.

Vedeţi ce modern e? Toţi creştinii ortodocşi, chiar şi o mare parte dintre eretici, fac semnul Crucii, însă lui îi este ruşine. Să ştiţi că şi semnul Crucii este un mod de a-L mărturisi pe Hristos, Care S-a răstignit pentru noi pe Cruce ca să ne răscumpere păcatele.

Atunci când omul acela vă îndeamnă, spunându-vă: „Mărturisiţi-L, mărturisiţi-L pe Hristos cu buzele", apropiaţi-vă de el şi îndemnaţi-l să-L mărturisească şi el pe Hristos prin semnul sfintei Cruci. Ambele manifestări sunt forme de mărturisire. Primul este cu vorba, al doilea, cu fapta. Iar faptele sunt mai importante decât cuvintele.

Iar când a spus omului aceluia care a refuzat să-L mărturisească pe Domnul cu buzele: „Se pare că vă este ruşine de oameni", ar fi trebuit şi dumneavoastră să-i răspundeţi: „Pentru că refuzaţi să faceţi semnul Crucii, care este în egală măsură un semn de mărturisire, se pare că şi dumneavoastră vă este ruşine să-L mărturisiţi pe Hristos dinaintea oamenilor".

Sfântul Vasile cel Mare ne încredinţează că semnul Crucii este o moştenire transmisă prin sfinţii apostoli şi că, atunci când este făcut cu credinţă, îi alungă pe vrăjmaşii nevăzuţi, le împiedică planurile întunecate şi îi păzeşte pe creştini de atacurile acestora.

Prin Cruce, Domnul a nimicit puterea diavolilor, care fug până şi de pomenirea ei. Cel care nu se pecetluieşte cu semnul sfintei Cruci îi lasă pe vrăjmaşi să lucreze liberi asupra lui.

Creştinul fără semnul Crucii seamănă cu soldatul fără armă, care se află la mila duşmanului. Crucea sfinţeşte oamenii şi lucrurile. Această învăţătură a fost transmisă de apostoli sfintei Biserici, iar fiii ei cred în Cruce aşa cum credeau primii creştini. De aceea, e foarte potrivit să mă întreb: este creştin cu adevărat cel care evită semnul Crucii?

Prin înclinarea capului, arătăm de obicei respect şi supunere. Pentru omul care se roagă, este necesar să-şi manifeste evlavia interioară şi supunerea faţă de Dumnezeu prin plecarea capului. Toţi creştinii ortodocşi se închină Domnului cu trupul, ca semn al închinăciunii interioare. Cine nu-şi înclină capul naşte îndoială în privinţa existenţei în interiorul său a respectului şi a supunerii faţă de voia lui Dumnezeu. Şi dacă acestea nu există, atunci ce valoare mai are rugăciunea?

Aici, în Rusia, folosim expresia „capul care nu se pleacă" pentru a-i caracteriza pe cei nesupuşi, egoişti şi care nu recunosc pe nimeni. Oare, de multe ori, nu la fel sunt şi cei care refuză să facă metanii dinaintea lui Dumnezeu în timpul rugăciunii? Poate că se tem să nu-şi şifoneze hainele...

13. Imi scrieţi: „Noul nostru învăţător şi adepţii săi nu vin la biserică şi nu cer în timpul rugăciunii ajutorul sfinţilor, nici al Maicii Domnului, nici al îngerilor, nici al apostolilor, proorocilor sau cuvioşilor. De asemenea, nu postesc, nu se împărtăşesc şi nu recunosc sărbătorile".

Vedeţi ce fel de creştini sunt? Se consideră pe ei înşişi oameni înduhovniciţi, oameni ai lui Dumnezeu şi sfinţi, pentru care nu este nevoie de ordinea exterioară a Bisericii, de nevoinţe duhovniceşti, de taine sau de slujbe.

De aceea, nu pot înţelege ce vreţi de vă luaţi după el... De ce vă umpleţi capul cu vorbe goale? Din ceea ce îmi scrieţi, rezultă foarte clar că a căzut din harul Bisericii Ortodoxe, iar acum se căzneşte să vă îndepărteze şi pe domniile voastre de el, spre a crea o adunătură dezgustătoare pentru Dumnezeu şi pentru adevărul Său. Iar dumneavoastră vă luaţi din ce în ce mai mult după el, aşa cum se iau muştele fără minte după momelile otrăvite.

Vă recomand să citiţi cartea „Piatra credinţei, scrisă de Stepan Iavorski. Citiţi-o cu atenţie şi încercaţi să-i asimilaţi conţinutul, căci cu această piatră veţi reuşi cu uşurinţă să închideţi gura ereticilor şi să sfărâmaţi dinţii falşilor învăţători, care urăsc adevărul şi lumina.

14. Mai scrieţi: „A creat confuzie printre noi, fiindcă Părinţii noştri duhovnici nu ne zic nimic, în vreme ce predicatorul acesta merge peste tot, se luptă, învaţă, vorbeşte cu entuziasm, preoţii noştri nu deschid gura. Chiar şi în biserică predică rar, limitându-se la săvârşirea slujbelor. Se simte nevoia cuvântului viu, de care nu avem parte de la ei".

Vă voi întreba ceva: v-aţi adresat vreodată preoţilor dumneavoastră? Le-aţi spus că prin părţile acelea circulă un străin care vă strânge laolaltă şi vă predică? I-aţi cerut părerea în legătură cu învăţăturile lui? Cu siguranţă că nu aţi facut-o! Imi scrieţi mie, care trăiesc în cealaltă parte a lumii, şi nu cereţi niciodată ajutorul în această chestiune de la păstorii dumneavoastră. Nu mi-aţi scris că aţi fi discutat cu preoţii din parohie, care nu sunt departe şi pe care îi vedeţi în fiecare duminică şi la fiecare sărbătoare!

Cum pot Părinţii dumneavoastră duhovnici să ştie ce se întâmplă? Preoţii vin la biserică, văd că lumea adunată acolo se roagă şi pleacă liniştiţi acasă, cu gândul că enoriaşii lor nu întâmpină probleme deosebite.

De altfel, dumneavoastră cunoaşteţi dogmele, ştiţi care sunt poruncile lui Dumnezeu şi vă supuneţi Sfintei Biserici. De ce altceva mai aveţi nevoie? Poate că vreodată mai vreţi să vi se explice vreo dogmă, vreo taină sau vreo poruncă? Dar, aşa cum îmi scrieţi, nu sunteţi lipsit de aşa ceva. In afară de asta, însăşi slujba îi aduce aminte credinciosului atent de dogmele şi poruncile sfinte, şi îl învaţă în ce fel să vină în comuniune cu Dumnezeu. Este de ajuns să stea în biserică, pentru ca simţămintele sale religioase să se reînnoiască, aşa cum mărturisesc mulţi credincioşi care au trăit acest lucru.

Sunt de acord cu dumneavoastră, că preoţii ar trebui să discute cu credincioşii mai des, fie în biserică, fie în alte părţi. Dar nu pot fi de acord şi cu afirmaţia că, dacă aceste discuţii lipsesc, enoriaşii nu au hrană spirituală. Chiar dacă s-ar întâmpla astfel şi ar trebui să-l cert pe cel vinovat, aş acuza mai mult turma decât pe păstor!

Pentru că ce cleric ar dispreţui rugămintea enoriaşilor de a avea parte de învăţătură mai multă şi mai profundă? Dumneavoastră înşivă îi evitaţi pe clerici şi, dacă se întâmplă să vă întâlniţi cu unul dintre ei, nu îi puneţi întrebări despre credinţă. Tocmai de aceea, ei evită astfel de subiecte, de teamă să nu devină o povară şi, astfel, să vă îndepărteze de Biserică.

Eu nu caut să-i scuz pe preoţii care nu-i învaţă pe enoriaşi şi nu ţin predici. Datoria lor este să se aprindă de dor pentru cele înalte şi să le vorbească oamenilor pe care îi păstoresc, iar a enoriaşilor, să îşi însuşească învăţătura. Vreau să mai notez aici că responsabilitatea faptului că preotul predică rar vă revine şi dumneavoastră.

Vă continuaţi scrisoarea astfel: „în vreme ce clericii noştri nu fac nimic, acela predică pretutindeni". Acela predică pentru că trebuie să adune adepţi şi ucenici în jurul lui. După ce îi va fi adunat, şi el va înceta să mai predice, pentru că ascultătorii lui îi vor cunoaşte deja învăţăturile. Trebuie să ştiţi că grijile prea multe, alergătura în exces şi vocile care strigă prea tare nu caracterizează o stare normală şi sănătoasă a lucrurilor.

Observaţi puţin mişcările trupului: atunci când este sănătos, toate funcţiile sale interioare lucrează bine. Pulsul este liniştit, respiraţia normală, iar nervii îşi fac datoria ca întotdeauna, însă imediat ce cu una din acestea se întâmplă ceva rău, armonia încetează, iar trupul se îmbolnăveşte.

La fel se întâmplă cu lucrarea credinţei şi a mântuirii. Dumneavoastră, cu întreaga parohie din care faceţi parte, sunteţi ca un mic organ al trupului Bisericii. Toate funcţiile mântuitoare ale acestui trup sunt normale. Aveţi credinţa Ortodoxă, vă luptaţi ca să trăiţi creştineşte, vă sfinţiţi prin Taine, vă supuneţi aşezămintelor Bisericii şi ascultaţi de preoţii dumneavoastră. Prin urmare, lucrarea de mântuire a tuturor şi a fiecăruia în parte îşi urmează cursul normal.

Trupul sănătos, care trăieşte şi se dezvoltă normal, nu atrage atenţia, în acelaşi fel, nici dumneavoastră nu atrageţi atenţia, dacă trăiţi şi vă dezvoltaţi normal din punct de vedere duhovnicesc. Această linişte, care vine în contradicţie cu acţiunea învăţătorului aceluia fals, nu înseamnă că sunteţi pe o poziţie inferioară lui. Dimpotrivă, urcuşul normal şi fără zgomot în lucrarea de mântuire arată că vă aflaţi în stare de sănătate sufletească, în vreme ce omul acela nu este sănătos duhovniceşte.

Desigur, dacă pe parcursul urcuşului liniştit în viaţa duhovnicească vă lăsaţi pradă neglijenţei şi indiferenţei, greşiţi foarte mult. Dar dacă fiecare dintre noi, după puterile sale, îşi împlineşte toate obligaţiile care îi revin prin calitatea de creştin şi din îndemnul conştiinţei, atunci lucrarea de mântuire se află pe drumul cel drept şi nu există nici un motiv de nelinişte şi, cu atât mai puţin, de a ne lua după unul care ni se pare că are ceva aparte.

Aduceţi-vă aminte ce v-am spus la început, când v-am dat exemplul corului şi a neplăcutei impresii create de o voce care iese în evidenţă faţă de celelalte16. Aceeaşi imagine vă este de folos pentru a înţelege şi ceea ce vă explic acum.

Tot ce v-am scris până aici a fost reacţia mea la faptele pe care dumneavoastră înşivă mi le-aţi prezentat. Nu-mi rămâne decât să trag o concluzie, la care să adaug şi un sfat.

Indepărtaţi-vă de predicatorul acela fals şi nu vă desprindeţi de învăţăturile Bisericii noastre Ortodoxe. Astfel să-i sfătuiţi şi pe ceilalţi creştini.

1 In vremea Sf. Teofan falşii propovăduitori erau uşor de identificat. Aceştia fiinţau de regulă în afara Bisericii. Astăzi aceştia pot fi întâlniţi şi în Biserica Ortodoxă, aşadar numiţi „ortodocşi".

2 La fel nu toţi românii patrioţi, naţionalişti, iubitori de neam, etc. au credinţă „românească", adică ortodoxă. Aceştia deşi animaţi de dragoste de ţară sunt căzuţi din Biserică, adică apostaţi.

3 Semne ale îndepărtării Apusului de adevărata Biserică se întrevăd încă din vremea fericitului Augustin (+ 430), primul teolog apusean care a susţinut clar ideea Filioque (purcederea Sf. Duh nu doar de la Tatăl ci şi de la Fiul). Tot acesta, legat de iconomia mântuirii promovează teoria predestinaţiei (împotriva căreia au luat atitudine în acea vreme Sf. Ioan Casian, împreună cu călugării din Provenţa, precum şi cei din Africa de Nord). Rătăcirilor lui Augustin, de-a lungul veacurilor se vor mai adăuga şi altele, tâlcuite de teologii latini şi încuviinţate de papi, până astăzi.

4 Protestantismul, curent „religios" apărut în sec. al XVI lea, ca urmare a abuzurilor morale, canonice şi administrative săvârşite de întâistătătorii Bisericii Catolice. Fondatorul „Bisericii" Protestante este Martin Luther (1483-1546) fost monah romano-catolic.

5 Regele Angliei Henric al VIII lea s-a ridicat împotriva papei, pentru că acesta nu i-a desfăcut prima căsătorie şi prin acel faimos „Non Possumus" i-a refuzat căsătoria cu Ana Boylen. Din această pricină s-a produs ruptura cu papalitatea, născându-se Biserica Anglicană (1534). Mai târziu s-a produs o reformă şi în Biserica Anglicană. Cei ce au primit noua reformă s-au numit „conformişti" , iar cei care n-au recunoscut-o, s-au numit „nonconformişti". Nonconformiştii s-au dezbinat la rândul lor în prezbiterieni şi puritani, congregaţionişti sau independenţi, ş.a.

6 Dacă cu mulţi ani în urmă unele statistici indicau cifra de peste 2000 de secte, numai în America, credem că astăzi nu numai peste ocean, ci în întreaga lume numărul acestora este cu mult mai mare.

7 In cazul de faţă al românilor ortodocşi.

8 Conform consemnărilor istoricului bisericesc Eusebiu de Cesareea (pe la anul 324) credinţa ortodoxă apostolică a fost adusă pe meleagurile noastre (în Sciţia) de Sf. Ap. Andrei (fapt adeverit de colinde şi de creaţiile folclorice din Dobrogea sau din stânga Prutului, precum şi de unele toponime: Peştera Sf. Andrei, Pârâiaşul Sf. Andrei, etc.) iar mai târziu, după cucerirea Daciei de către Traian în anul 106, prin aducerea coloniştilor din Siria, Asia Mică şi din Peninsula Balcanică şi, totodată a legiunilor romane.

9 Afirmaţie potrivită ruşilor, însă prea puţin nouă românilor în ceea ce priveşte originile creştinismului pe plaiurile noastre. Prin aceasta nu dorim să îndreptăţim aserţiunea potrivit căreia noi românii „ne-am născut creştini", enormitate vehiculată adesea nu doar în mediile culturale laice ci şi în cele bisericeşti dintr-un prea mare zel „patriotic".

10 Despre acest „alt Hristos" vorbesc în conferinţe, predici, seminarii, etc. toţi cei ce propun omenirii realizarea unor idealuri pământeşti precum: dezvoltarea, bunăstare, progres, ştiinţă, cultură, civilizaţie, într-un cuvânt o „eră" nouă, consacrată ... omului. Acestea, dezideratele masonic-ecumeniste ale „noului Hristos", „Hristosul" drepturilor omului ... altul decât Hristosul pocăinţei şi al îndreptării din păcat...

11 In numele Lui putem fi amăgiţi nu numai de cei din afara Bisericii, cum suntem obişnuiţi îndeobşte să credem, ci şi de unii întâi stătători şi teologi ortodocşi.

12 Deja ni se predică deseori despre un „Iisus" care iubeşte de-a valma, încuviinţează ereziile, voieşte doar „unitate", „pace" şi „dragoste", fără minime criterii morale, canonice, dogmatice, un „Iisus" milenarist care va mântui pe toţi cei ce „cred".

13 In limba greacă, Theofania înseamnă arătarea lui Dumnezeu [n.t.].

14 In limba greacă, Epifania înseamnă arătare [n.t.].

15 Adică Duhul Sfânt, ca în rugăciunea: „Impărate ceresc Mângâietorule, Duhul adevărului..." [n.t.].

16 Cândva, în Biserică, vocea "în plus" indica ceea ce nu era ortodox, gândirea eretică, apostată. Astăzi raportul poate fi deseori (nu totdeauna) invers, fapt ce sugerează clar direcţia teologică, oficială a ortodoxiei contemporane.
.

În aceeaşi Duminică (după cuvântul sf. Efrem Sirul la a doua Venire)

2009-02-23T04:19:00.000-08:00

Fraţii mei iubitori de Hristos! Ascultaţi despre cea de-a doua şi
înfricoşată Venire a Stăpânului nostru Iisus Hristos. Mi-am amintit de
acest ceas şi m-am cutremurat de frică mare gândindu-mă la ceea ce se
va descoperi atunci. Cine va zugrăvi, ce limbă va povesti aceasta? Ce auz
va încăpea în sine cele auzite? Atunci Impăratul Impăraţilor, sculându-Se
de pe scaunul slavei Sale, Se va pogorâ să cerceteze pe toţi locuitorii
lumii, să încheie socotelile cu ei şi, aşa cum se cuvine unui Judecător,
celor vrednici să le dea bună răsplată, iar pe cei ce au meritat pedeapsă
să îi supună chinurilor. Când mă gândesc la asta, mădularele mele sunt
cuprinse de frică şi mă părăsesc de tot puterile, îmi dau lacrimile, glasul
îmi piere, limba mi se înţepeneşte şi gândurile mele amuţesc.
Asemenea minunii mari şi înfricoşate nu au fost de la începutul
făpturii şi nu vor fi întru toate neamurile [până la sfârşitul generaţiilor]! Se va împlini vremea, va bate ultimul ceas al fiinţării luniii: un râu de foc va curge cu repeziciune, asemenea unei mări cumplite; va mistui munţii şi codrii şi va arde tot pământul şi toate lucrurile care sunt pe el. Atunci, de acest foc se vor împiuţina râurile, iar izvoarele vor seca - în timp ce acolo, sus,
stelele vor cădea, soarele se va întuneca, luna va trece şi cerul se va înfăşură precum un sul (Isaia 34, 4). Cine va afla în sine atâta tărie încât să poarte fără cutremur zdrobitor gândul la această schimbare înfricoşată a feţei întregii făpturi?.
Apoi se va auzi glasul de trâmbiţă, ce va întrece orice tunet - glas
care cheamă şi trezeşte pe toţi cei adormiţi din veac, drepţi şi nedrepţi. Şi
într-o clipită de ochi toată suflarea omenească se va scula de la locul său,
şi toţi oamenii de la cele patru margini ale pământului vor fi adunaţi la
judecată: fiindcă va porunci marele împărat, ce are stăpânirea peste toată
făptura - şi îndată vor da cu frică şi cu cutremur: pământul pe morţii săi,
iar marea pe ai săi. Ce au sfâşiat fiarele, ce au mâncat peştii, ce au ciugulit
păsările - totul se va arăta într-o clipită de ochi, şi nici un fir de păr nu va
lipsi.
Iată, s-au adunat cu toţii - şi în tăcere plină de cutremur aşteaptă
arătarea slavei Marelui Dumnezeu-Judecătorul (Tit 2, 13), a Cărui pogorâre
se va descoperi prin arătarea seninului Fiului Omului (Matei 24, 36) - prin
arătarea Crucii, a acestui sceptru al împăratului Celui Mare, pe care
văzându-l, toţi vor pricepe că în urma lui are să Se arate şi însuşi
împăratul. Şi, chiar aşa, curând după aceea, se va auzi din înaltul cerurilor:
„Iată, Mirele vine (Matei 25, 6); iată, Se apropie Judecătorul; iată, Se arată
împăratul; iată, Dumnezeul tuturor vine să judece viii şi morţii!" Atunci,
fraţii mei, de acest glas se vor cutremura temeliile pământului, de la o
margine la alta; atunci asupra fiecărui om va veni strâmtorare şi frică şi
mirare de la aşteptarea a ceea ce va veni peste lume. Atunci vor veni
îngerii, se vor aduna cetele arhanghelilor, heruvimilor şi serafiimilor, şi toţi
cei cu mulţi ochi vor striga cu tărie şi cu putere: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este
Domnul Savaot, Cel ce era, Cel ce este şi Cel ce vine, Atotţiitorul
(Apocalipsa 4, 8)!" Atunci toată făptura din cer şi de pe pământ şi de sub
pământ va striga cu cutremur: „Binecuvântat este Cel ce vine întru numele
Domnului (Matei 21,9)!" Atunci se vor deschide cerurile şi Se va descoperi
împăratul împăraţilor, Dumnezeul nostru Cel Preaminunat şi Preaslăvit,
asemenea unui fulger înfricoşat, cu putere multă şi slavă neasemănată,
precum a propovăduit şi Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, zicând: „Iată,
vine cu norii cerului, şi-L va vedea tot ochiul, şi cei ce L-au străpuns, şi vor
plânge înaintea Lui toate seminţiile pământului (Apocalipsa 1,7)!"
Ce frică şi cutremur şi zăpăceală vor fi în acea zi! Cine va suferi
priveliştea aceea! Şi cine va răbda să-L vadă pe Cel de faţa Căruia fug
cerul şi pământul (Apocalipsa 20, 11)?- Cerul şi pământul fug! Dar cine,
după asta, va fi în stare să se ţină pe picioare? Şi unde vom fugi noi,
păcătoşii, când vom vedea scaunele puse şi pe Stăpânul tuturor vecilor
şezând, când vom vedea nenumăratele oştiri stând în jurul scaunului cu
frică? Fiindcă atunci se va împlini prorocia lui Daniil: „Văzut-am până ce sau
pus scaunele şi a şezut Cel Vechi de zile... Mii de mii slujeau Lui şi zeci
de mii de zeci de mii stăteau înaintea Lui: Judecătorul a şezut, şi cărţile sau
deschis (Daniil 7, 9-10)".
O, strâmtorare! O, chin şi întristare a duhului! Se descoperă
nefăţarnica judecată şi se deschid acele cărţi înfricoşate unde sunt scrise
şi cuvintele noastre, şi faptele noastre, şi tot ce am grăit şi am făcut în
această viaţă, şi ceea ce socoteam să ascundem de Dumnezeu, Cel care
cercetează inimile şi rărunchii (Apocalipsa 2, 23). - O, de câte lacrimi avem
nevoie în vederea acelui ceas! Atunci vom vedea cu ochii noştri de o parte
negrăita împărăţie a cerurilor, iar de cealaltă -chinurile veşnice; iar în
mijloc, toată seminţia şi toată suflarea omenească, de la strămoşul Adam
până la ultimul născut. Acolo toată omenirea va fi pusă între împărăţie şi
osândă, între viaţă şi moarte, între rai şi iad. Toţi vor fi în aşteptarea
înfricoşatului ceas al Judecăţii, şi nimeni nu va fi în stare să ajute nimănui.
Atunci se va cere de la fiecare mărturisirea credinţei: botezul îndatorează la credinţă curată de orice erezie. Mari sau mici, toţi am mărturisit deopotrivă credinţa şi am primit sfânta pecete; toţi deopotrivă ne-am lepădat de diavol, suflând asupra lui, şi toţi deopotrivă am dat făgăduinţă lui Hristos, închinându-ne Lui. Lepădarea pe care o dăm la sfântul botez se arată în puţine cuvinte, însă prin gândul din ea e multcuprinzătoare: fiindcă în puţine cuvinte ne lepădăm de toate -ne lepădăm nu de unul, nu de două, nici de zeci de lucruri rele, ci de tot ce se numeşte „rău", de tot ce e urât lui Dumnezeu; ne lepădăm de satana şi de toate lucrurile lui. De care lucruri? Ascultă: de curvie, de preacurvie, de necurăţie, de minciună, de furt, de zavistie, de mânie, de hulă, de vrajbă, de ceartă, de gelozie, de beţie, de grăire în deşert, de trufie, de iubirea de deşertăciune, de batjocuri, de cântecele drăceşti, de stricarea copiilor, de ghicit, de chemarea duhurilor. De toate acestea şi de cele asemenea acestora, de toate lucrurile cunoscute de către toţi ca lucruri şi învăţături diavoleşti, ne lepădăm prin lepădarea făcută la sfântul botez. Tocmai această lepădare şi bună mărturisire se vor cere de la noi în acel ceas şi acea zi, fiindcă scris este: „Din cuvintele tale te vei îndreptăţi (Matei 12, 37)"; şi mai spune Domnul: „Din gura ta te voi judeca, slugă vicleană (Luca 19, 22)".
Tocmai aceste cuvinte ale noastre fie că ne vor osândi, fie că ne vor
îndreptăţi în ceasul acela. Potrivit lor va fi tras la răspundere fiecare, după
cinul său. Episcopii vor fi întrebaţi şi despre viaţa lor, şi despre turma lor:
de la fiecare se vor cere oile cele cuvântătoare pe care le-a primit de la
începătorul păstorilor, Hristos. De asemenea, şi presviterii vor da răspuns
pentru Biserica lor, precum şi diaconii. Şi fiecare credincios va da răspuns pentru sine şi pentru casa lui, pentru soţia, pentru copiii, pentru slugile şi slujnicele sale, să arate dacă i-a crescut în certarea şi învăţătura Domnului, precum a poruncit Apostolul (Efeseni 6, 4). Atunci vor fi
întrebaţi împăraţii şi boierii, bogaţii şi săracii, marii şi micii de toate faptele
pe care le-au făcut: fiindcă scris este că „toţi vor sta înaintea judecăţii lui
Hristos (Romani 14, 10)", „ca să primească fiecare după cele ce a făcut în
trup, fie bune, fie rele (2 Corinteni 5, 10)".
Dar ce va fi după ce au să fie cercetate şi date în vileag faptele
tuturor înaintea îngerilor şi oamenilor, aceasta fără lacrimi şi tânguiri nici
nu se poate povesti, fiindcă va fi deja cel de pe urmă lucru. Atunci
Judecătorul ne va despărţi unul de altul aşa cum desparte păstorul oile de
capre. Cei ce au fapte bune şi roade bune vor fi despărţiţi de cei neroditori
şi păcătoşi, şi se vor lumina ca soarele. Aceştia sunt cei care au iubit
poruncile Domnului, au fost milostivi, iubitori de săraci, iubitori de orfani,
care au îmbrăcat pe cei goi, au cercetat pe cei închişi în temniţi, au apărat
pe cei împilaţi, au îngrijit de cei bolnavi, care au plâns, aşa cum a zis
Domnul (Matei 5, 4), care au sărăcit de dragul bogăţiei păstrate lor în
ceruri, care au iertat greşelile fraţilor, au păzit pecetea credinţei
nesfărâmată şi curată de toată erezia. Pe aceştia îi va pune Domnul de-a
dreapta, iar pe capre de-a stânga - anume pe cei care s-au arătat
neroditori, 1-au mâniat pe păstorul cel bun, n-au luat aminte la cuvintele
începătorului păstorilor, au fost semeţi, lacomi, iubitori de plăceri, care în
vremea de acum, a pocăinţei, joacă şi se răsfaţă ca nişte capre şi toată
vremea vieţii lor o cheltuiesc în îmbuibare, beţie, în toate desfătările şi
plăcerile, iar către nevoiaşi sunt nemilostivi, asemenea bogatului care nu
s-a îndurat de săracul Lazăr.
După ce îi va fi despărţit astfel pe toţi, Domnul va spune: „Veniţi,
binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia gătită vouă de la
întemeierea lumii (Matei 25,34)!" Iar cei care se vor afla de-a stânga vor
auzi această osândă amară şi aspră: „Plecaţi de la Mine, blestemaţilor, în
focul cel veşnic, care a fost gătit diavolului şi îngerilor lui (41)!" „Şi vor
merge aceştia în muncile cele veşnice, iar drepţii în viaţa veşnică (46)".
Tocmai de această cumplită despărţire mi-am amintit, şi nu pot să o
sufăr. Cei ce aveţi lacrimi şi străpungere, plângeţi, fiindcă în acel ceas
înfricoşat cu amarnică despărţire vor fi despărţiţi toţi unul de altul şi
fiecare va merge întru sălăşluire de unde nu este întoarcere. Atunci vor fi despărţiţi părinţi de copii, prietenii între ei, soţi de soţii, şi chiar cei care sau jurat că nu se vor despărţi în veci. Atunci păcătoşii vor fi, în cele din
urmă, izgoniţi de la judecată şi vor fi duşi la locul muncilor de către îngeri
nemilostivi, primind de la ei îmbrânceli, bătăi, scrâşnind din dinţi,
întorcându-se din ce în ce mai des ca să îi vadă pe drepţi şi bucuria de
care au fost despărţiţi ei înşişi. Şi vor vedea lumina cea negrăită, vor
vedea frumuseţile raiului, vor vedea marile daruri pe care le primesc de la
împăratul slavei cei ce s-au nevoit întru bine. După aceea, în-depărtânduse
treptat de toţi drepţii, de prieteni şi cunoscuţi, vor fi ascunşi, până la
urmă, şi de Dumnezeu însuşi, pierzând de-acum putinţa să mai vadă
bucuria şi lumina cea adevărată, în cele din urmă, se vor apropia de
locurile chinurilor de nedescris, şi acolo vor fi despărţiţi şi împrăştiaţi.
Atunci vor vedea că sunt cu desăvârşire părăsiţi, că a pierit pentru ei
orice nădejde şi nimeni nu poate să le ajute ori să mijlocească pentru ei.
Atunci, în cele din urmă, vor spune cu lacrimi amare, tânguindu-se: „O, câtă vreme am pierdut în lenevire şi cum ne-a amăgit pe noi orbirea noastră! Pe pământ Dumnezeu vorbea prin Scriptură, şi noi n-am luat aminte; aici strigăm, iar El îşi întoarce faţa de la noi! Ce folos ne-au adus marginile pământului? Unde e tatăl care ne-a zămislit? Unde e mama care ne-a adus pe lume? Unde sunt fraţii? Unde sunt prietenii? Unde e bogăţia? Unde e zarva omenească? Unde-s ospeţele? Unde sunt chefurile cele cu mulţi oameni? Nu este ajutor de nicăieri; am fost părăsiţi de toţi: şi de Dumnezeu, şi de sfinţi. Şi pentru pocăinţă deja nu mai e vreme; şi de la lacrimi nu mai e folos. Am striga: «Mântuiţi-ne, drepţilor! Mântuiţi-ne, Apostoli, Prooroci, Mucenici! Mântuieşte-ne, ceată a patriarhilor! Mântuieşte-ne, cin al celor care s-au nevoit! Mântuieşte-ne, cinstită şi de viaţă făcătoare Cruce! Mântuieşte-ne şi Tu, Stăpână de Dumnezeu Născătoare, Maică a Iubitorului de oameni Dumnezeu!» Am striga astfel; însă de acum nu ne mai aud! Şi chiar dacă ei ne aud, ce folos? Căci de acum s-a terminat cu orice mijlocire", în astfel de sfâşieri ale deznădejdii lipsite de orice bucurie fiecare va fi dus în cele din urmă chiar împotriva voii sale la locul chinuirii pe care şi 1-a pregătit prin faptele sale rele,
„unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge (Marcu 9,48)".
Iată, aţi văzut ce pregătim pentru noi înşine? Iată, aţi auzit ce
dobândesc cei nepăsători, leneşi, nepocăiţi? Aţi auzit cum vor fi batjocoriţi
cei ce batjocoresc poruncile Domnului? Aţi auzit cum amăgeşte şi înşeală
pe mulţi această viaţă stricătoare de suflet? Deci, să ne îngrijim a sta fără
de osândă înaintea înfricoşatei Judecăţi în acel ceas cutremurător şi
cumplit. Despre această zi şi acest ceas înfricoşat au prevestit sfinţii
Proroci şi Apostoli; despre această zi şi acest ceas înfricoşat strigă şi
mărturiseşte Dumnezeiasca Scriptură de la o margine la alta a pământului,
în biserici şi în tot locul. De ce? Ca pe toţi să îi roage: „Băgaţi de seamă,
privegheaţi, luaţi aminte, trezviţi-vă, rugaţi-vă, fiţi milostivi, pocăiţi-vă şi vă
pregătiţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul Omului (Matei 25,
13). Luaţi aminte la voi înşivă să nu se îngreuneze inimile voastre cu satul
mâncării şi cu beţia şi cu grijile lumii, şi fără veste să vină asupra voastră
ziua aceea (Luca 21, 34). Lăsaţi calea cea largă, ce duce în pierzare, şi
intraţi pe calea cea strâmtă, care duce în viaţă (Luca 13, 24). Necăjit este
umbletul pe această cale, dar fericită odihna la care se ajunge; cumplit
este, însă răsplata-i bucuria; cu strâmtorare este, dar locul de odihnă e
întins. Umblarea pe ea: pocăinţa, postul, rugăciunea, privegherea, smerita
cugetare, nepăsarea de trup, grija de suflet, milostivirea, plânsul,
suspinarea, plecarea genunchilor, ostenelile şi toată reaua pătimire.
Umblarea pe această cale: a fi mustrat şi a răbda, a fi urât şi a nu nutri
ură, a pătimi şi a plăti cu binele, a ierta, a-ţi pune sufletul pentru prieteni
şi, în cele din urmă, a îţi vărsa şi sângele pentru Hristos, dacă împrejurările
o cer. Dacă va merge cineva pe această cale strâmtă, el va primi răsplata
cea fericită, căreia nicicând nu va fi sfârşit. Iar calea largă şi uşile cele
încăpătoare duc în pierzare. Umblarea pe ea este acum veselitoare, iar pe
cealaltă lume - mâhnicioasă; aici - uşoară, iar pe cealaltă lume - necăjită;
aici dulce, iar pe cealaltă lume - grea şi cu suferinţe. Această umblare pe calea largă este: curvia, preacurvia, necurăţia, râvna cea rea, zavistia, iuţimea, certurile; de asemenea, batjocurile, poreclirea, veseliile lumeşti, dansurile, veşmintele prisositor de bogate, petrecerile costisitoare, cântările nelegiuite, paturile moi, îmbuibarea, ura de fraţi şi - lucrul cel mai rău - nepocăinţa şi neaduce-rea-aminte de ieşirea din această viaţă. Mulţi
umblă pe această cale şi vor găsi cu toţii limanul vrednic de ea: în locul
desfătării foamete, în locul tihnei suferinţa, în locul râsului tânguire, în
locul veselelor chefuri petrecerea cu dracii împreună, în locul caselor
luminate şi pline de prisositoare bogăţie întunericul cel mai dinafară şi
gheena focului". La acest sfârşit al căii celei largi gândind, fraţilor, să ne
abatem de la ea şi să îl ascultăm pe Domnul, Care grăieşte: „Nevoiţi-vă să
intraţi prin uşa cea strâmtă (Luca 13, 24)".
Asta să ne înveţe aducerea-aminte de Judecata cea înfricoşată.
Această zi păstrându-o în minte, sfinţii mucenici nu şi-au cruţat trupul, iar
alţii în "pustii şi munţi s-au nevoit şi se nevoiesc în post şi feciorie. Această
zi avându-o în minte, fericitul David în fiecare noapte uda cu lacrimi
aşternutul său şi îl ruga pe Dumnezeu, grăind: „Doamne, să nu intri la
judecată cu robul Tău - căci dacă vei voi să faci aceasta, nu se va
îndreptăţi înaintea Ta tot cel viu (Ps. 142, 2)". Să purcedem, fraţilor, şi noi
la această nevoinţă, câtă vreme nu a sosit încă acea zi. Să ieşim întru
întâmpinarea feţei Dumnezeului nostru prin mărturisire, pocăinţă,
rugăciuni, post, lacrimi, primire de străini. Să ieşim întru întâmpinarea
feţei Lui până ce n-a venit în chip văzut şi nu ne-a aflat nepregătiţi. Să nu
încetăm a aduce pocăinţă, a-L ruga fără încetare pe Domnul şi a ne pregăti
de întâmpinarea Lui - toţi deopotrivă: bărbaţi şi femei, bogaţi şi sărmani,
robi şi slobozi, bătrâni şi tineri.
Luaţi seama, nimeni să nu spună: „Am păcătuit mult, pentru mine nu mai este iertare!" Cel care spune asta nu ştie că Dumnezeu este Dumnezeul celor care se pocăiesc şi a venit pe pământ să cheme nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Luca 5, 32). Dar, luaţi seama, nimeni să nu îndrăznească nici să spună: „Eu n-am păcătuit!" Cel care spune asta este orb. Nimeni nu este fără de păcat, nimeni nu este curat de întinăciune, nimeni dintre oameni nu este slobod de vină, afară doar de Cel ce, Bogat fiind, pentru noi a sărăcit. Aşadar, să nu bolim de îndreptăţirea de sine, dar nici, recu-noscându-ne păcatele, să ne deznădăjduim de mântuire. Am păcătuit? Să ne pocăim. De o mie de ori am păcătuit? De o mie de ori să aducem prinosul pocăinţei. Dumnezeu se bucură de orice faptă bună, şi mai vârtos pentru sufletul care se pocăieşte: fiindcă Se pleacă întreg spre el, îl primeşte chiar cu mâinile Sale şi îl cheamă, grăind: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi!"
Auzind aceste bune făgăduinţe şi acest preadulce glas al
Mântuitorului sufletelor noastre, veniţi să ne închinăm şi să cădem la El,
mărturisindu-ne păcatele. Să nu ne lenevim şi să nu încetăm a striga cu
lacrimi ziua şi noaptea: fiindcă El e Milostiv şi Nemincinos, şi fără îndoială
va face răsplătire pentru cei ce strigă către Dânsul ziua şi noaptea. El este
Dumnezeul celor ce se pocăiesc - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Căruia este
slava în veci. Amin.

7 februarie 1865
.

În aceeaşi Duminică(a Infricosatoarei Judecati)

2009-02-23T04:12:00.000-08:00

Aşadar, va veni Judecătorul. Cu toţii ne vom arăta înaintea judecăţii
Lui ca să primească fiecare după cele ce a făcut în trup, bune sau rele. Ce
va fi atunci, fraţilor, cu noi? Ce anume vu fi atunci cu fiecare din noi? Să ne
mutăm acum cu gândul ucolo şi să punem conştiinţa noastră să vadă
aceasta dinainte.
Priviţi! - Iată, înaintea noastră, faţă către faţă, stă Judecătorul Cel
Drept şi Nepărtinitor, în jur stă toată făptura înţelegătoare - şi cerească, şi
pământească, în noi înşine se văd limpede toate faptele noastre: pe
fruntea noastră, pe ochi şi gură, pe fiecare mădular şi simţ care a slujit ca
unealtă pentru ele; şi noi înşine vom vedea totul în noi înşine; şi ceilalţi vor
putea vedea totul în noi; şi ochiul lui Dumnezeu ne va privi. Nu vom
avea unde să ne ascundem. - Judecata de obşte a tuturor ne va îndreptăţi
sau ne va osândi. Această judecată va fi întărită de propria noastră
judecată, iar amândouă vor fi pecetluite de judecata lui Dumnezeu, care
va şi rămâne pe vecie neschimbată şi va hotărâ soarta noastră pentru
totdeauna.. Deci, ce credeţi? Ce va auzi urechea noastră într-acel ceas? Oare
mângâietorul: „Vino, binecuvântatule" sau întristătorul: „Pleacă,
blestematule"? De acea clipă nu vom scăpa, şi hotărârea care va ieşi
atunci n-o vom putea schimba. Deci, să intrăm în conştiinţa noastră şi să o
întrebăm ce anume va lăsa ca să se audă: „pleacă" sau „vino"? Conştiinţa
nu va începe să ne linguşească dacă vom vrea fără făţărnicie să ascultăm
glasul ei fără ocolişuri şi nu o vom amăgi prin îndreptăţirea deşartă de
sine. Iată, şi Ochiul lui Dumnezeu vede limpede ce suntem noi în acest
ceas şi ce merităm - osândire sau îndreptăţire - şi face auzită mărturia Sa
în urechea martorului lăuntric al faptelor noastre, care bagă de seamă cum
sunt ele faţă de Dumnezeu şi legea Lui cea veşnică! Deci, ce ne
prevesteşte cu privire la hotărârea pe care o vom primi atunci acest
martor lăuntric al faptelor noastre?
Veţi spune, fără îndoială: „Cine este curat?" Păi, vedeţi, tocmai asta
e: să ne dăm seama că suntem necuraţi şi să avem râvnă pentru curăţirea
noastră. Căci dacă în această clipă când conştiinţa noastră ne recunoaşte
drept necuraţi am sta la judecată şi am auzi şi de la noi înşine, şi de la
ceilalţi, şi de la Domnul o astfel de osândă asupra noastră, ce ar fi cu noi?
Ar veni împlinitorii hotărârilor judecăţii, ne-ar lega şi ne-ar arunca în
întunericul cel mai dinafară, unde e plânsul şi scrâşnirea dinţilor! Chiar aşa
va şi fi dacă nu ne vom îngriji de aici să schimbăm cumplita hotărâre ce ni
se pregăteşte într-o hotărâre binevoitoare.
Nu mă întrebaţi cum se face asta - căci cine nu o ştie? „Pocăieşte-te,
şi de acum nu mai păcătui" - iată care e toată taina felului în care ne
putem pregăti o hotărâre îndreptăţi-toare la înfricoşata Judecată!
„Pocăieşte-te"! Ce lucru mare şi anevoios este? Toată lucrarea
pocăinţei stă în două cuvinte:, Am păcătuit, nu mai fac" - dar ce putere
mare e ascunsă în această scurtă spusă! Dacă cineva chiar tăcând, doar în
inima sa, ar rosti: „Am păcătuit, n-o să mai fac", acest cuvânt lăuntric va
răsuna în întregul cer şi va pricinui acolo o bucurie a tuturor locuitorilor
cereşti. Toţi îngerii se bucură pentru un singur păcătos care se pocăieşte,
zice Domnul. Se bucură - dar pentru ce? Ei se bucură pentru acea negrăită
bucurie cu care va fi veselit în Ziua Judecăţii păcătosul care s-a pocăit.
Strâmtorarea, amarul, necazul ce îl aşteaptă pe păcătos la judecată sunt
îndepărtate de acest mic cuvânt de pocăinţă: „Am păcătuit, n-o să mai
fac"!
Păcatul se întipăreşte în firea noastră, îşi lasă urmele în tot ce ne
înconjoară şi se înscrie în cartea vieţii, în toate aceste locuri el se va vedea
când va veni Ziua Judecăţii şi, răsfrân-gându-se asupra noastră, ne va
atrage osânda, însă suspinul de pocăinţă şi străpungere: „Am păcătuit, n-o
să mai fac" îl şterge de peste tot, aşa încât nici o urmă a lui nu va rămâne
spre a ne înfiera. Gândiţi-vă la o haină neagră care este spălată, frecată,
clătită şi apoi albită în aşa fel că nici o urmă din negreala dinainte nu mai
rămâne pe ea: la fel albesc şi lacrimile pocăinţei dimpreună cu
mărturisirea firea noastră, spală de peste tot urmele păcatului, îl şterg
chiar şi din cartea judecăţii, aşa încât la judecată un mare păcătos se va
arăta fără de păcat dacă a făcut pocăinţă şi nicăieri nu se va mai găsi
temei pentru osândirea lui, fiindcă pocăinţa le şterge pe toate.
Păcatele, rămânând în noi necurăţite prin pocăinţă, ne pregătesc
încă de aici o hotărâre pedepsitoare la judecată - însă pocăinţa, ştergând
păcatele, schimbă încă de aici această hotărâre. Iată ce mare e puterea
pocăinţei. Dumnezeu l-a trimis pe prorocul Iona la niniviteni cu
ameninţarea că peste trei zile cetatea Ninive va fi nimicită - însă ninivitenii
s-au pocăit, şi hotărârea lui Dumnezeu a fost schimbată. Regelui Ezechia
un alt proroc i-a vestit hotărârea lui Dumnezeu privitoare la ceasul morţii
lui, dar regele s-a rugat suspinând cu lacrimi, şi încă i s-a dat vreme de
pocăinţă. Vedeţi cum pocăinţa şi întoarcerea cu lacrimi către Dumnezeu au
schimbat hotărârea deja luată a lui Dumnezeu? Şi hotărârea pe care ne-o
pregătesc pentru înfricoşata Judecată păcatele noastre şi care este deja
luată potrivit stării în care ne aflăm acum, o schimbă cu desăvârşire
pocăinţa cu lacrimi şi mărturisirea păcatelor noastre. Chiar aşa, schimbă
hotărârea: dar dacă noi nu ne vom schimba, ea va rămâne neschimbată,
chiar dacă nu a venit vremea să fie împlinită ca atare, învechirea noastră
în păcat întăreşte hotărârea lui Dumnezeu, iar pocăinţa o şterge şi o
nimiceşte. Să ne grăbim, deci, spre această pocăinţă mântuitoare, cât mai
e timp!
Cât mai e timp: timpul acesta se va sfârşi odată cu sfârşitul vieţii
noastre. Şi cine poate spune când va fi acest sfârşit? Iată, deci: se cuvine
să purcedem neîntârziat la pocăinţă. Domnul ne-a descoperit taina
Judecăţii tocmai pentru ca, auzind despre cei osândiţi la aceasta, fiecare
să se uite la sine însuşi, să-i pară rău pentru sine şi să se grăbească a se
mântui prin pocăinţă de această pieire veşnică. Oare Domnul vrea să ne
osândească? Dacă ar fi vrut asta, nu ar fi venit pe pământ şi nu ar fi răbdat
pătimiri şi moarte pentru a noastră mântuire: însă de vreme ce e cu
neputinţă să nu fie Judecată, iată că El ne-a vestit dinainte despre aceasta,
parcă spunându-ne: „Uite ce va fi! Şi uite ce trebuie să faceţi ca să scăpaţi
de necazul care vă aşteaptă!" Domnul vorbeşte despre Judecată ca nimeni
să nu fie osândit când va fi ea. Un judecător bun vesteşte din timp
cetăţenii ce vin la el pentru a se judeca să-şi pregătească răspunsurile şi
să nu se încurce: şi Domnul ne vesteşte despre Judecată ca să ştim
dinainte ce va fi acolo şi să ne pregătim în aşa chip ca să dăm răspunsuri
mulţumitoare. Cum să dăm răspunsuri mulţumitoare? Nici nu vor fi atunci
întrebări dacă aici, la mărturisire, la toate întrebările privitoare la păcate
pe care le-am făcut cu adevărat, ne vom arăta recunoaşterea şi căinţa cu
inimă curată, strigând din suflet: „Am păcătuit, n-o să mai fac!"
Deci, să intrăm, fraţilor, în aceste bune hotărâri ale lui Dumnezeu cu
privire la noi. Să zugrăvim priveliştea Judecăţii în amintirea noastră şi să
umblăm sub ea ca sub un cort. Ea ne va învăţa cum să scăpăm de osândă
la Judecata aceea. Sfinţii Părinţi, care au fost plini de râvnă pentru
desăvârşirea creştină, au înrădăcinat atât de adânc în mintea lor
pomenirea Judecăţii încât petreceau nedespărţiţi de ea, orice ar fi făcut. Şi
la rugăciune nu stăteau altfel decât punându-se cu gândul la înfricoşata
Judecată, înaintea feţei Domnului, Judecătorului gata să rostească
hotărârea ultimă cu privire la ei - şi, simţindu-se în starea aceasta, strigau
necontenit: „Doamne, miluieşte! Doamne, miluieşte!" Trezindu-se din
somn, ei cântau: „Iată, Mirele vine!" Mergând spre somn, strigau: „De
Judecata Ta, Doamne, mă tem, iar a face rău nu mai contenesc!" Şi în
fiecare ceas al zilei, chiar în orice treabă ar fi făcut, întâlnindu-se în fiecare
clipă cu priveliştea Judecăţii, pe care o purtau în minte, ei plângeau de
două ori mai tare către Domnul: „Doamne, miluieşte! Doamne, miluieşte!"
Prin aceasta, ei dobândeau inimă înfrântă şi smerită, care nu va fi urgisită.
Neîncetatele lacrimi de străpungere spălau sufletul lor de toată necurăţia
şi îi înfăţişau curaţi şi desăvârşiţi înaintea Domnului, Celui Milostiv şi
Doritor de mântuirea noastră.
Să mergem şi noi pe aceeaşi cale a pomenirii înfricoşatei Judecăţi!
Ea va naşte frângerea inimii, străpungerea şi lacrimile, care vor stinge
focul pregătit nouă de către păcatele noastre, dacă acestea vor rămâne
neplânse. Amin.

23 februarie 1864.

În Duminica lăsatului sec de carne (1)

2009-02-23T04:01:00.000-08:00

(Matei 25, 31-46)

Acum, sfânta Biserică ne aminteşte de înfricoşata Judecată. Ea ne-a
trimis deja să învăţăm de la vameş smeritul strigăt: „Doamne, milostiv fii
mie, păcătosului!". Ea ne-a îndemnat să nu ne lăsăm să cădem, ci, urmând
fiului risipitor, să ne sculăm şi să mergem la Milostivul Tată Ceresc şi să-L
rugăm să ne primească pe noi, cei nevrednici a ne numi fii ai Lui, măcar ca
pe nişte năimiţi. Ea se mai teme, însă, ca nu cumva, din neluare-aminte,
să trecem nebăgate în seamă aceste lecţii şi să rămânem, din pricina
împietririi inimii, încurcaţi în păcate. Aceasta este pricina pentru care
acum, zugrăvind priveliştea înfricoşatei Judecăţi, ea vesteşte încă şi mai
răsunător: „Pocăiţi-vă! Dacă nu vă veţi pocăi, veţi pieri cu toţii. Iată,
Dumnezeu a rânduit o zi în care va scoate la lumină cele ascunse întru
întuneric, va descoperi sfaturile inimilor omeneşti şi va răsplăti fiecăruia
după faptele lui. Atunci nu va mai fi nici o cruţare pentru cei păcătoşi. Vor
intra întru bucuria Domnului numai drepţii şi numai cei ce s-au supus
nefericirii de a cădea în păcate, dar apoi au adus pocăinţă nefăţarnică şi şiau
îndreptat viaţa. Aşadar, gândindu-vă la această zi înfricoşătoare,
încetaţi să păcătuiţi, pocăiţi-vă şi hotărâţi-vă cu neclintire să umblaţi
neabătut întru poruncile lui Dumnezeu".
Şi, cu adevărat, nici un adevăr nu are atâta putere. să înmoaie inima
nepocăită ca adevărul privitor la înfricoşata Judecată a lui Dumnezeu.
Vrăjmaşul ştie asta şi face fel de fel de viclenii pentru a ne aduce într-o
stare în care fie să nu ne mai gândim deloc la această judecată, fie, dacă
ne gândim vreodată, să ne gândim în treacăt, fără a duce acest gând până
în inimă şi fără a-1 lăsa să-şi desfăşoare acolo deplina sa lucrare. Dacă
amintirea judecăţii nu s-ar depărta de la noi, iar puterea ei ar fi primită cu
toată inima noastră, n-ar mai fi păcătoşi - sau oamenii ar păcătui numai
din întâmplare, fără să vrea, pentru puţină vreme, şi s-ar scula îndată după
căderea cea neaşteptată. Dar, iată, nu intrăm în voia lui Dumnezeu, drept
care şi păcătuim, şi ne învechim în păcate prin nepocăinţă.
Veniţi, deci, fraţilor, să-1 întrecem în dibăcie pe vrăjmaşul, care ne
întunecă, şi să hotărâm ca de acum înainte să ne aducem aminte de
înfricoşata Judecată şi să primim cu inima toată puterea ei şi toată frica ei.
Să ne zugrăvim în minte priveliştea înfricoşatei Judecăţi şi s-o
purtăm cu noi neîncetat, în viaţa de zi cu zi vedem cerul deasupra noastră
cu soarele şi ceilalţi luminători cereşti, şi celelalte făpturi împrejurul
nostru: la fel să ne punem rân-duială şi în duh. Pe cer să îl vedem pe
Dumnezeu Judecătorul cu nenumăraţii îngeri, iar împrejurul nostru pe toţi
fiii oamenilor, de la începutul lumii şi până la sfârşitul ei, stând înaintea Lui
cu frică şi cutremur. Tot acolo sunt râurile de foc si cărţile conştiinţelor
deschise. Judecata e pregătită! Cu acest gând să umplem mintea noastră
şi să nu ne îndepărtăm luarea-aminte de la el.
Sculându-ne din pat, să
luăm aminte la sufletul nostru: „Cugetând la ziua cea înfricoşătoare,
priveghează, suflete!"; iar atunci când mergem spre somn să ne spunem:
„Iată, mormântul îmi stă înainte; iată, moartea îmi stă de faţă". Şi în
fiecare zi să spunem cât de des: „Doamne, izbăveşte-mă de muncile cele
veşnice, de viermele cel rău şi de tartar!" Căci fie că ne amintim sau nu de
judecată, de ea nu vom scăpa. Dar dacă ne vom aminti, vom putea scăpa
de hotărârile ei cele cumplite. Acest gând ne va învăţa să ne îndepărtăm
de ceea ce face judecata înfricoşătoare, şi frica judecăţii ne va izbăvi de
osânda cea înfricoşătoare.
Totul este ca acest gând să nu rămână în noi deşert; să-1 adâncim şi să
primim cu inima şi judecata, şi învinuirea, şi hotărârea judecăţii.
Oare acum e cineva care să judece drept cu privire la sine şi să fie
judecat drept de către ceilalţi? Iubirea de sine ne ascunde de noi înşine şi
de judecata conştiinţei noastre; trupul şi înfăţişarea cuviincioasă ne sunt
scut în faţa puterii de pătrundere a celor ce ne înconjoară. Uitând de
Dumnezeu, ajungem să spunem, chiar dacă nu cu voce tare, ci în noi
înşine: „Nu vede Dumnezeu!" La judecată nu va fi aşa: nu ne vom mai
putea ascunde nici faţă de noi înşine, şi ceilalţi ne vor vedea aşa cum
suntem de fapt în cuvinte, fapte şi simţiri. Fiecare, văzându-se, va înţelege
că este văzut de toţi şi este străbătut de ochii mai luminoşi ca soarele ai
lui Dumnezeu. Această conştiinţă a faptului că păcatele sale sunt văzute
de către toţi îl va covârşi pe păcătos şi va face ca pentru el să fi fost mai
uşor dacă munţii ar fi căzut şi 1-ar fi acoperit decât să stea, descoperit
privirilor atât cereşti cât şi pământeşti.
Acum suntem inventivi la pogorăminte şi ne dezvinovăţim în fel şi
chip faţă de noi înşine, şi faţă de ceilalţi, şi faţă de Dumnezeu. Atunci nu
va mai fi loc pentru dezvinovăţiri de nici un fel. Şi conştiinţa noastră ne va
spune: „De ce ai făcut aşa?" Şi în ochii celorlalţi vom citi: „De ce te-ai
purtat aşa?" Şi de la Domnul se va întipări în inimă mustrarea: „Aşa se
cuvenea să faci?" Aceste osândiri şi mustrări din toate părţile se vor
îngrămădi în suflet, îl vor pătrunde şi îl vor covârşi -iar dezvinovăţiri nu se
vor afla şi să ne ascundem nu va fi unde. Această nouă greutate -
greutatea osândirii venite din toate părţile şi căreia nu i se va putea
răspunde prin nici un fel de îndreptăţire - îl va împovăra în chip şi mai
nesuferit pe păcătosul lipsit de orice bucurie.
În vremea de acum, tărăgănarea anchetei nu rareori uşurează soarta
criminalului şi dă nădejdea achitării. Dincolo nu va fi aşa. Totul se va
săvârşi într-o clipă: judecata va fi fără anchetă, osânda - fără consultarea
legilor, şi împotriviri nu vm li. La porunca lui Dumnezeu, drepţii vor fi
despărţiţi de păcătoşi ca oile de capre, şi toţi vor amuţi, neavând ce să
spună împotriva acelei judecăţi şi osânde. Va fi aşteptată ultima lovitură
dată celui păcătos - hotărârea: „Veniţi, binecuvântaţilor!... Plecaţi,
păcătoşilor!..." Hotărârea va fi fără întoarcere şi cu neputinţă de schimbat,
pecetluind soarta fiecăruia pe toţi vecii cei nesfârşiţi. Veci nesfârşiţi va
răsuna în urechile păcătosului osândit: „Pleacă, blestematule!...", în vreme
ce veci nesfârşiţi îl va ferici pe drept cuvântul dulce: „Vino, hinecuvântatule!"
Această greutate a lepădării [respingerii] de către
Dumnezeu este cea mai nesuferită greutate ce are să-i împovăreze pe
păcătoşii nepocăiţi.
Iată ce va fi! Şi iată ce vrea să întipărească acum în inimile noastre
sfânta Biserică! Deci, să primim în simţire acum această lipsă desăvârşită
de bucurie a stării în care va intra păcătosul când va veni ziua cea de pe
urmă - lipsa desăvârşită de bucurie în care îl va pune judecata, învinuirea
şi hotărârea ce se vor săvârşi atunci: s-o primim în simţire şi să îngrijim
a scăpa de ea. Nimeni nu va putea să ocolească judecata. Totul va fi aşa
cum este scris. Cerul şi pământul vor trece, iar cuvântul lui Dumnezeu
despre faptul că ele vor trece şi apoi va fi judecata, acest cuvânt nu va
trece. Oare ne suntem nouă înşine vrăjmaşi? Nu cred. Deci, să ne grăbim a
scăpa de necazul, chinul şi deznădejdea cu care ne ameninţă ziua cea de
pe urmă. Cum să scăpăm de ele? Fie prin dreptate, fie prin milostiva
îndreptăţire dată de Dumnezeu. Dacă nu ai dreptatea datorită căreia să
poţi sta împreună cu ceilalti de-a dreapta Judecătorului, sârguieşte să te
îndreptăţeşti din timp înaintea lui Dumnezeu spălându-te în lacrimi de
pocăinţă şi curăţindu-te prin nevoinţele lepădării de sine - şi vei fi primit în
numărul lor prin milostivirea îndreptăţitoare,dacă nu prin dreptate.
Iată, deja începe vremea bineprimită pentru acest lucru! Deja s-a
apropiat intrarea în Post. Împuţinarea îndestulării trebuinţelor trupeşti a fost
rânduită anume spre a face mai mult pentru lucrările duhului. Deci,
pregătiţi-vă! Iar de ceea ce obişnuieşte să strice săptămâna care vă stă
înainte, de relele obiceiuri ale lumii, feriţi-vă pe cât vă lasă situaţia voastră
lumească şi neputinţele caracterelor voastre, ca să purcedem pregătiţi
îndeajuns la alergarea postului şi pregăti' rii pentru Sfânta împărtăşanie,
să ne statornicim întru curăţie şi să ne întărim putinţa de a ne înfăţişa
pregătiţi şi înfricoşatului scaun al Judecătorului tuturor - Dumnezeu. Amin.

26 februarie 1861
.

La aceeaşi Duminică (a vameşului şi fariseului )2

2009-02-07T16:38:00.000-08:00

Pe vameş şi pe fariseu îi înfăţişează acum ochilor noştri sfânta
Biserică. Şi cine n-ar dori să se învrednicească de fericita soartă a celui
dintâi şi să scape de amara osândă a celui de-al doilea? Păcătoşi suntem,
şi poate chiar iubitori de păcat: dar este, oare, cineva care ar vrea să piară
în păcatele sale? Veniţi, deci, să învăţăm de la vameş cum, în ciuda
păcatelor noastre, să scăpăm de soarta celor osândiţi şi să atragem
milostivul cuvânt de îndreptăţire al Domnului.
Vameşul nu cutează să îşi ridice ochii către cer: îi e ruşine; ruşinea
acoperă faţa sufletului său. Vameşul se bate în piept: el îşi dă seama că
este vrednic de toate pedepsele pentru voia cea rea a inimii sale. El, însă,
nu fuge de la Dumnezeu şi nu se deznădăjduieşte de mântuirea sa, ci chiar
către Acela pe Care L-a jignit şi Care este gata să-1 pedepsească după
dreptate, chiar către Acela se întoarce cu bună nădejde şi strigă:
„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!".Deci, să ne ruşinăm pe noi înşine, primind simţirea ruşinii şi înjosirii
păcatului; să ne osândim pe noi înşine, lăsând glasul conştiinţei - sau al
nepărtinitoarei dreptăţi a lui Dumnezeu, care vorbeşte prin conştiinţă - să
răsune cu toată puterea; însă pe lângă asta, să ne grăbim în urma
vameşului a naşte în sufletul nostru acelaşi strigăt tânguitor:
„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!" . Toate acestea depind de tine, suflete păcătos. Tu însuţi, şi nimeni altul,
trebuie să faci şi să simţi toate acestea în tine. Vameşul se bătea în piept;
dar el încă dinainte de asta bătea sufletul său şi rănea inima sa cu
gândurile minţii sale.
Aşadar, intră în tine însuţi, adună gânduri mântuitoare şi în-frijeştete
să sfărâmi prin ele inima ta cea învârtoşată, înal-ţă-te la cer, coboară-te
în cele mai dedesubt; priveşte-te pe tine însuţi şi priveşte în jurul tău, şi
caută pretutindeni săgeţi pentru lovirea, bice pentru rănirea, ciocane
pentru înmuierea inimii tale împietrite.
Adu-ţi aminte de milostivirea lui Dumnezeu faţă de tine, fi ruşineazăte.
Adu-ţi aminte de judecata Lui cea dreaptă şi teme-te. Adu-ţi aminte că
sfârşitul e aproape şi grăbeşte-te să ti milostiveşti pe Cel ce hotărăşte
soarta ta fără să Se căiască.
Spune-ţi: „Domnul te-a miluit zidindu-te, purtând grijă de tine şi, mai
ales, răscumpărându-te - prin baia celei de-a doua naşteri te-a înnoit, cu
Trupul şi Sângele Său te-a hrănit şi ţi-a făgăduit că ai să fii una cu El în
toată veşnicia; de câte ori, căzut fiind, te-a ridicat, bolnav fiind cu duhul tea
tămăduit, de câte ori nu te-a făcut să simţi apropierea Sa şi îmbrăţişarea
iubirii Sale, de câte ori ţi-a dat să guşti dulceaţa rămânerii întru voia Lui şi
întru plinirea sfintelor Lui porunci! -Tu ai dispreţuit toate acestea; toată
purtarea de grijă pentru tine a fost degeaba; ai aruncat în urmă toate
milele lui Dumnezeu faţă de tine. Dumnezeu te ţine în dreapta Sa. El e
aproape şi vede toate mişcările inimii tale. Tu ţi-ai îngăduit să te
împreunezi înaintea feţei Lui cu gândurile viclene, cele potrivnice Lui. Tu
te-ai aprins de patimi, care sunt urâciune pentru El. Tu ai săvârşit înaintea
feţei Lui prin faptă păcatul zămislit lăuntric, care-L jigneşte. Tu ai ştiut că
este rău ce faci, şi nu te-ai ferit. Puteai să nu voieşti păcatul - şi ai poftit.
După ce ai poftit, puteai să nu săvârşeşti cu fapta - şi ai făcut. Nimeni nu
te-a silit. Voia ta rea a domnit în tine şi te-a tras pe căi rele. Păcatul atrage
prin dulceaţă, iar apoi chinuie prin amărăciune făcătoare de stricăciune. Şi
iată, lumina minţii s-a întunecat în tine; şerpii patimilor te muşcă şi
apăsarea unei nemulţumiri cât se poate de mari te chinuie. Eşti asemenea
unei crengi uscate, unui vas spart, unei păsări cu penele jumulite. Şi
acesta încă nu-i sfârşitul. Adu-ţi aminte că sfârşitul ramurii uscate este
văpaia ce arde şi nu mistuie".
Aceste cugetări şi altele asemenea lor să le sălăşluieşti în sufletul
tău, păcătosule, şi înduplecă-1 să dobândească ruşine şi scârbă faţă de
păcat şi de starea sa păcătoasă, să simtă supărare asupra relei sale voi şi
teamă pentru soarta sa veşnică. Acestor simţăminte să le dai naştere - iar
mai departe să nu mergi, şi să nu te arunci în prăpastia întristării şi
deznădejdii. De la Dumnezeu nu fugi: unde să fugi de El?! El te ţine în
legăturile fiinţării, şi nimicul nu te va înghiţi chiar dacă ai vrea. Aşadar, fugi
la El şi îndreaptă-te spre sânul milostivirii Lui, ca să cazi acolo, încă trăieşti
pe pământ. Dătătorul de viaţă prelungeşte viaţa ta de aici ca prin această
prelungire a milei să te atragă la El. El încă îţi mai dăruieşte răstimp de
viaţă, aşteptând să laşi în cele din urmă păcatul şi să te întorci la El. Tu eşti
smochinul care a mai fost lăsat un an în grădina celor ce trăiesc pe
pământ. Deci, înţelepţeşte-te ca să te foloseşti cum se cuvine de acest dar.
Evreii aveau cetăţi de scăpare. Cei ce se ascundeau în ele scăpau de
loviturile răzbunării. Pentru păcătos, cetatea de scăpare e pocăinţa. Acolo
să alergi şi să te ascunzi de sabia dreptăţii lui Dumnezeu. Dumnezeu
însuşi, Care e gata să lovească, îţi va arăta această scăpare şi te va chema
la ea. Pentru mântuirea de potop a fost deschisă o singură uşă: cea a
arcei. Singura uşă a mântuirii de potopul păcatului e uşa pocăinţei. Ascultă
- se cântă: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă!" Mergi!
Ele sunt deschise, şi o mână dinăuntru este întinsă pentru a te primi.
Priveşte - toţi au intrat! Afară, tâlharul ce s-a mărturisit se apropie şi
primeşte ca moştenire raiul; vine curva împovărată de păcate şi nimiceşte
prin lacrimi zapisul; Zaheu se pocăieşte înaintea Domnului şi e îndreptăţit;
Petru plânge şi e primit - iar David e de mult acolo. Şi toată casa este plină
de păcătoşi îndreptăţiţi, însuşi Stăpânul casei, prietenos, îi bagă înăuntru
pe toţi cei ce s-au pocăit, şi pe cei înstrăinaţi de El îi face apropiaţi ai Săi
prin pocăinţă.
Însufleţeşte-te, deci! Apfopie-te şi tu şi, stând în apropierea
vameşului, strigă folosind cuvintele lui: „Dumnezeule, milostiv fii mie,
păcătosului!"
Şi vei fi, fără îndoială, miluit şi mântuit, dacă vei ajunge să smulgi
fără făţărnicie din inima ta aceeaşi tânguire de pocăinţă. Cel care 1-a
îndreptăţit pe vameş te va îndreptăţi şi pe tine, de te vei ridica la aceeaşi
bună aşezare lăuntrică. Cel ce a zis: „când suspinând vei chema, atunci te
vei mântui" te va mântui şi pe tine, dacă şi tu vei suspina si vei chema cu
aceeaşi putere. Cel ce cheamă la Sine pe cei osteniţi şi împovăraţi ca să-i
odihnească te va odihni şi pe tine atunci când, simţind povara păcatelor
tale, vei alerga la El căutând odihnă de mustrările conştiinţei.
De aceeaşi bună aşezare lăuntrică a vameşului şi de milostivirea
dăruită de sus a îndreptăţirii, pe care el a primit-o pentru această aşezare,
să ne învrednicească Domnul şi pe noi, păcătoşii, pe toţi! Amin.
24 ianuarie 1865..

Pregătirea
pentru spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie
Predici la Triod
ed.Sofia

La aceeaşi Duminică (a vameşului şi fariseului )

2009-02-07T16:29:00.000-08:00

Din ziua de astăzi începe Triodul. Iată, începe să adie a post! Trebuie
să ne pregătim de întâmpinarea lui - şi nu doar de întâmpinare, ci mai ales
pentru scopul în vederea căruia a fost rânduit Postul: pentru pocăinţă şi
îndreptarea vieţii celei neîndreptate. Şi iată că auziţi cântarea umilicioasă:
„uşile pocăinţei deschide-mi, Dătătorule de viaţă!"
Uşile pocăinţei deschide-mi mie! - Dar cine le-a închis? Ele au fost
deschise prin cruce: stau şi vor sta deschise pentru toţi oamenii, atâta
vreme cât va dăinui lumea, şi pentru fiecare dintre noi, atâta vreme cât
mai este suflare de viaţă în nările noastre.
Bun; uşile milostivirii lui Dumnezeu sunt deschise - şi cine le-a
închis? Să ştiţi că la aceste uşi se ajunge prin altele -uşile îndurerării şi
frângerii inimii. Trebuie să trecem mai întâi prin acestea ca să ajungem la
uşile milostivirii, îndurerează-te şi frânge-ţi inima, şi Domnul te va primi!
„Frânge-ţi inima" - iar inima nu se frânge; „îndurerea-ză-te" - dar ea
nu vrea să se îndurereze. Şi iată că omul este zăvorât în sine prin
împietrirea inimii - şi neavând putere să se biruie pe sine, strigă către
Milostivul Dumnezeu: „uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de
viaţă!" Uşa ta este întotdeauna deschisă, Doamne; a mea, însă, este
închisă, şi nu am pe unde să ies! Deschide-mi mie, prin această frângere,
uşa inimii mele împietrite, ca să ies la Tine şi să intru prin uşile milostivirii
Tale!
Ia aminte Domnul la tânguirea omului necăjit şi îi dă să cunoască
felul în care trebuie să lucreze asupra sa ca să se deschidă uşa inimii lui.
Ieri am cântat: „uşile pocăinţei deschide-mi mie"; acum, ca răspuns, auzim. de la Domnul pilda vameşului şi fariseului, în Duminica următoare, ca
răspuns la aceeaşi cântare, vom auzi pilda fiului risipitor, în continuare, cu
acelaşi scop, ni se va aduce în amintire priveliştea înfricoşatei Judecăţi şi
căderea strămoşilor noştri celor întâi-zidiţi. Domnul parcă ne-ar spune:
„lucraţi după îndreptarul adevărurilor vestite vouă de către aceste istorisiri
evanghelice - şi poate că veţi ajunge să vi se deschidă, în sfârşit, uşile
inimii voastre împietrite". Ciocanul greu, lovind piatra, o sfărâmă şi o
mărunţeşte: la fel aşteaptă şi Domnul ca adevărurile acestea, unul mai
izbitor decât celălalt, să sfărâme în cele din urmă împietrirea inimii
noastre, să scoată din ea tânguiri de pocăinţă şi să stoarcă lacrimi de
pocăinţă. Aşadar, să pătrundem, fraţilor, voia lui Dumnezeu, şi să urmăm
mântuitoarelor îndreptări ale Milostivului nostru Domn. Domnul
preschimbă inima; însă şi noi trebuie să ne îmboldim şi să ne silim, şi cel
puţin să nu împiedicăm atotlucrarea mântuitoarei bunătăţi a lui
Dumnezeu.
Pilda de acum despre vameş şi fariseu arată că piedica cea mai
însemnată din noi în calea frângerii inimii este simţământul nostru că
suntem drepţi, şi ne învaţă, izgonind simţământul acesta, să ne
statornicim în aşezarea [dispoziţia] pe care o avea sufletul vameşului, ca
să strigăm folosind cuvintele acestuia: „Dumnezeule, milostiv fii mie,
păcătosului!" Domnul pune înaintea noastră doi oameni şi parcă ne spune:
„Poftim, priviţi - au venit la Mine doi: unul s-a apropiat cu îndrăzneală,
încredinţat de dreptatea sa şi de meritele sale înaintea Mea, şi îndreptăţire
n-a primit; iar celălalt nici privirea nu era în stare să şi-o ridice către mine,
ci numai se bătea în piept şi cerea milă - şi 1-am miluit. Mergeţi şi voi de
faceţi la fel. Lepădaţi această haină pierzătoare a îndreptăţirii de sine,
înveşmântaţi-vă în zdrenţele mustrării de sine - şi veţi fi miluiţi".
Mulţumirea de sine şi îndreptăţirea de sine sunt înşelarea cea mai
pierzătoare, în care vrăjmaşul reuşeşte să îi ţină pe mulţi oameni, şi încă
nu din cei mai răi. Această înşelare taie picioarele şi opreşte din mers. Cel
ce se simte drept ce nevoie are să se neliniştească şi să caute mult milă?
Scopul a fost atins - omul e drept; la ce să se mai ostenească? Rămâne
doar să se uite în jur, să se îngâmfe, iar pe ceilalţi să îi defaime. De fapt,
asta înseamnă a strica prin gând ceea ce ai dobândit prin osteneală, şi a te
pierde pe tine însuţi. Iată de ce în învăţăturile Sfinţilor Părinţi sunt repetate
fără încetare lecţii de smerenie şi defăimare de sine, şi sunt înfăţişate cu
deosebită stăruinţă mustrări ale părerii de sine şi înălţării de sine.
Voi, care vreţi să destrămaţi această ceaţă a înşelării! Haideţi să
învăţăm aceasta de la fariseu. Fariseul, pare-se, nu socotea că e nevoie să
se tăinuiască: el a spus pe faţă ceea ce avea în suflet, şi prin aceasta a dat
în vileag cursa vrăjmaşului, prin care acesta încurcase sărmanul lui suflet
şi îl ţinea în amăgirea de sine.
„Nu sunt ca ceilalţi". Prima înşelare! Fariseul nu avea o purtare rea.
Se uita la păcătoşii vădiţi şi, bineînţeles, se socotea mai bun ca ei. Dar de
ce trebuia să se uite la cei care trăiau neîndreptaţi? Să se fi uitat la cei ce
duceau viaţă îmbunătăţită. Ar fi văzut, fireşte, numeroşi dintre aceştia cu
viaţă mult mai presus decât a lui - şi nu ar mai fi zis aceste vorbe
pierzătoare: „nu sunt ca ceilalţi oameni".
Iată şi învăţătura pentru noi, fraţilor: momeala vrăjmaşului este
întotdeauna aceeaşi, acum ca şi atunci. Şi acum, ca şi atunci, el ne insuflă
următorul lucru: „ia uite: acela e aşa, şi celălalt este pe dincolo; tu, însă,
eşti cu totul altceva!". Ascultă bietul om aceste vorbe linguşitoare, şi chiar
începe să creadă că el e bun - drept care se şi înceţoşează la minte prin
părerea de sine şi se lipseşte de milostivirea lui Dumnezeu. Dar de ce să te
uiţi la cei ce trăiesc în nepăsare? Uită-te la cei ce urmează cu râvnă şi
stricteţe virtutea şi cucernicia, şi luminează-te prin cunoaşterea propriilor
neajunsuri. Sau -mai bine - nu te uita la nimeni dintre cei care vieţuiesc
aici: căci cine e curat dintre pământeni? Lasă-i deoparte pe toţi şi
păstrează în gând doar pildele pe care te îndatorează să le urmezi
Cuvântul lui Dumnezeu. Următori fiind mie, precum şi eu lui Hristos (l
Corinteni 11, 1; Efeseni 5, 1), spune Apostolul. Pildă am dat vouă, ca
precum Eu am făcut vouă, si voi să faceţi (Ioan 13, 15), sau: fiţi
desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel Ceresc Desăvârşit este (Matei 5, 38),
spune Domnul. Iată la cine să te uiţi şi cu cine să compari viaţa ta! Cu
virtuţile sfinţilor Apostoli, cu faptele Domnului şi Mântuitorului nostru, cu
desăvârşirile Tatălui Ceresc. Faţă în faţă cu aceştia punându-se, cine va
cuteza să spună: „nu sunt ca ceilalţi"? Nu cumva, mai degrabă, vor striga
din inimă, acoperindu-se de ruşine şi coborându-şi privirile: „Dumnezeule,
milostiv fii mie, păcătosului"? Aici se întâmplă acelaşi lucru ca atunci când
cineva intră într-o societate de înaltă ţinută fără a-i cunoaşte convenţiile
sau apare într-o adunare strălucită cu îmbrăcăminte nepotrivită. Aşadar, a
te compara cu cei mai înalţi şi mai desăvârşiţi este cea mai puternică şi
lucrătoare doctorie împotriva părerii de sine.
În continuare, fariseul spune: „postesc de două ori pe săptămână,
dau zeciuială din toate câte câştig", adică dădea săracilor şi templului a
zecea parte din veniturile sale. Iată a doua înşelare: a-ţi privi numai faptele
drepte, ascunzându-ţi de tine însuţi păcatele, şi în aceste fapte drepte a
privi numai la partea lor cea dinafară, fără a lua aminte la simţirile şi
aşezările [dispoziţiile] lăuntrice cu care acestea sunt săvârşite. Aşa a făcut
fariseul, şi a fost întunecat de părerea de sine. El nu şi-a cercetat aşa cum
trebuie faptele şi nu a mers în această lucrare pe calea dreaptă. „Eu", zice,
„am făcut cutare şi cutare bine". Dar câte prilejuri nu au fost în care nu a
făcut binele pe care putea şi era dator să-1 facă, şi câte prilejuri nu au fost
în care a făcut răul în locul binelui? Lucrul acesta îl trece sub tăcere,
încercând să-1 ascundă atât de sine cât şi de Dumnezeu. „Stai, fariseule",
ar fi trebuit să i se spună, „adu-ţi aminte şi de toate cele rele ale tale - şi
apoi, după ce vei fi pus de o parte amărâtul tău de bine, iar de cealaltă
toată grămada răutăţilor tale, uită-te: ce-o să iasă? Şi se poate ghici
dinainte că de ai fi făcut aşa, limba nu ţi s-ar mai fi răsucit în gură ca să
spui: nu sunt ca ceilalţi oameni. Iar dacă mai apoi ai fi stat să judeci după
conştiinţă - adică nu din slavă deşartă, nu din dorinţa de a plăcea
oamenilor, nici ca să fii respectat şi să nu-ţi pierzi poziţia, şi nici pentru că
aşa s-au brodit lucrurile, în vreme ce inima ta nu avea tragere să facă
binele - dacă ai fi stat, zic, să judeci după conştiinţă din ce imbolduri ai
făcut şi puţinul tău bine de care vorbeşti, nu ţi-ar mai fi rămas nimic afară
de strigătul înspăimântat: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!". Nu a
făcut aceasta fariseul, şi a căzut în cursa părerii de sine, iar pentru
îndreptăţirea de sine a fost acoperit de Dumnezeu cu osândă.
Aşadar, dacă vreţi, fraţilor, să scăpaţi de primejdioasa înşelare de
sine, luaţi învăţătură pe dos de la fariseu: nefăcând ceea ce făcea el şi
făcând ceea ce el nu făcea. Când se va furişa vrăjmaşul şi va începe să
trâmbiţeze înainte-vă în inima voastră cum că nu sunteţi ca ceilalţi, că
faceţi cutare şi cutare lucru bun, luaţi-vă pe voi înşivă şi începeţi să vă
perindaţi prin toate răutăţile voastre, spunându-vă: „Dar asta cine a făcuto?
Dar asta? Dar pe asta, cine? Şi pe asta, cine?" Atunci se va trezi glasul
deşteptător al conştiinţei şi va înăbuşi şoapta aceasta tulbure a laudei de
sine: „nu sunt ca ceilalţi"! Dacă inima va continua, totuşi, să se îngâmfe
prin înălţarea de sine, înfieraţi-o cu dojana cât se poate de aspră, zicânduvă:
„chiar dacă a şi fost făcut vreun lucru bun, prin gândurile tale rele 1-ai
stricat cu totul şi 1-ai spurcat ba prin slava deşartă, ba prin dorinţa de a
plăcea oamenilor, ba prin aşteptarea de a împuşca din acelaşi foc şi vreun
câştig; iar dacă atunci când ai săvârşit aceste fapte nu aveai asemenea
simţăminte, oricum le spurci acum şi le răpeşti toată valoarea prin faptul
că te îngâmfi cu ele!" Astfel dojenindu-ne, o să ne răpim orice temei al
îndreptăţirii de sine, şi nu vom mai avea la ce ocrotire să alergăm afară de
cea a milostivirii lui Dumnezeu, către Care să şi începem a striga fără
făţărnicie: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"
O, de ne-ar ajuta Dumnezeu să pătrundem în aceste simţăminte
îndreptăţitoare ale vameşului şi să ne statornicim în ele! S-ar părea că ele
ne sunt foarte fireşti - însă nu totdeauna şi nu cu uşurinţă le întâmpinăm în
noi înşine. Trebuie să le deprindem, la fel ca pe oricare lucru bun. Să le
deprindem! Si iată ce metodă trebuie folosită când învăţăm un lucru ca
acesta: să intrăm înăuntrul nostru prin luare-aminte. Acolo avem o oglindă
nemincinoasă a faptelor noastre - conştiinţa; oglinda este, însă, părăsită,
adeseori murdară. Să o scoatem în mijloc, s-o curăţim şi să o limpezim prin
Cuvântul lui Dumnezeu, refăcând limpede în ea înscrisul tuturor cuvintelor,
faptelor, simţămintelor şi gândurilor pe care suntem datori să le avem. Să
o punem apoi înaintea feţei noastre, sau a conştientului nostru, aşa încât
această faţă să n-aibă unde se ascunde şi nici cu ce se acoperi, întrucât
fără lumină este cu neputinţă să vedem ceva, să luminăm casa noastră
dinlăuntru cu frica de Dumnezeu, prin lucrarea căreia toate trăsăturile
feţei noastre, sau conştientului nostru, se vor vedea limpede, până la cele
mai mărunte, în oglinda conştiinţei. Când vom pune astfel de rânduială
înăuntrul nostru, negreşit că vom pătrunde în simţământul vameşului. Nu
numai faptele, ci şi toate gândurile rele ce au ieşit şi ies din inimă se vor
întipări pe fata conştientului, se vor răsfrânge în conştiinţă şi vor atrage
judecata săvârşită prin mijlocirea fricii de Dumnezeu. Vameşul, stând
departe, nu îndrăznea să se apropie de frică, nu îndrăznea să îşi ridice
privirile la cer de ruşinea pe care i-o pricinuiau mustrările conştiinţei, şi se
bătea în piept, fiind nemulţumit de sine şi necăjit de urâţenia chipului său
lăuntric: aşa şi în noi frica va fi înlocuită de ruşine, ruşinea de mustrare şi
mustrarea de durerea pentru noi înşine. Şi nu va mai fi vreme să se nască
părerea de sine, iar aceasta, la rândul ei, să dea naştere înălţării de sine şi
îndreptăţirii de sine: fiindcă - întrucât lucrarea noastră lăuntrică nu
încetează niciodată, iar inima coace tot timpul răutăţi - nu va mai fi clipă în
care să nu fie în noi imboldul de a ne bate în piept şi a striga:
„Dumnezeule, milostiv fii!" Fericită stare, care în-tr-adevăr atrage
milostivire şi îndreptăţire de la Dumnezeu!
Avem obiceiul să spunem: „sunt păcătos", „sunt păcătoasă" - ce
cuvinte plăcute lui Dumnezeu! Dar să ne îngrijim ca ele să nu fie doar
rostite de limbă, ci şi simţite de către inimă. Să ne convingem pe noi înşine
că simţământul dreptăţii proprii este o abatere pe calea pierzării - şi apoi,
îndată ce se arată câtuşi de puţin, să îl gonim ca pe un vrăjmaş cât se
poate de primejdios, ce se strecoară ca să ne răpească bunul cel mai
scump - îndreptăţirea înaintea lui Dumnezeu. Pentru a nu arăta slăbiciune
în nici o privinţă faţă de această ispită, să facem aşa fel ca oricărei fapte şi
întreprinderi a noastre să-i meargă înainte simţământul păcătoşeniei
noastre, şi acesta să fie în fruntea tuturor. Dai milostenie? Dă cu gândul:
„nu sunt vrednic să primesc pentru ea mila lui Dumnezeu". Posteşti sau iei
asupra ta vreo altă asprime trupească? Să ai gândul: „alţii îşi măresc prin
nevoinţa asta suma faptelor bune, iar pentru mine e canon - trebuie să mă
ostenesc pentru păcatele mele". Mergi la biserică ori săvârşeşti acasă
rugăciune? Să-ţi spui: „să mă ostenesc, poate că Domnul se va milostivi şimi
va ierta păcatele". Şi mai ales în lucrarea rugăciunii, când vă îndreptaţi
cu mintea şi cu inima spre Dumnezeu, să nu vă vedeţi altfel decât ca pe
oamenii cei mai neîndreptaţi şi care au nevoie mai mult ca toţi de
milostivirea lui Dumnezeu, asemenea sfântului Pimen, care spunea: „eu
mă văd ca pe un om cufundat în noroi până la grumaz, şi numai gură are
ca să strige: Dumnezeule, miluieşte-mă!".
Astfel orânduindu-ne lăuntric, prin harul lui Dumnezeu vom scăpa de
înşelarea părerii de sine şi vom îndepărta piedica cea mai înseninată din
calea deschiderii uşii frângerii inimii - uşă prin care ieşind, în cele din urmă
vom da şi de uşa milostivirii lui Dumnezeu. Amin.

9 februarie 1868.

Pregătirea
pentru spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie
Predici la Triod
ed.Sofia

În Duminica vameşului şi fariseului (Luca 18, 10-14)

2009-02-07T16:21:00.000-08:00

Iată ca au venit din nou săptămânile pregăitoare pentru Marele Post!
Să mulţumim Domnului, Care ne-a învrednicit să apucăm această vreme
mântuitoare de suflet! Să ne rugăm ca El să ne ajute şi să ne folosim de
această vreme potrivit bunelor Lui hotărâri privitoare la noi.În această
privinţă, totuşi, nu cred că e nevoie să vă spun prea multe. Nu întâmpinaţi
acest răstimp pentru prima oară; nu o dată aţi ascultat tâlcuirea
însemnătăţii acestor zile si arătarea învăţurilor pe care trebuie să le
tragem din ele; nu o dată, cred, aţi cunoscut şi cu lucrul cum sunt
petrecute ele în chip ziditor şi cum sunt petrecute în chip stricător. Şi
atunci, ce nevoie mai este de povăţuiri întinse? Este îndeajuns să spunem:
Fraţi si părinţi! Faceţi aşa cum deja ştiţi, aşa cum vă însuflă conştiinţa
voastră şi vă învaţă cercarea [experienţa], numai să se intoarcă toate spre
zidirea voastră şi mântuirea sufletelor voastre.
Cu toate acestea, nu vreau, totuşi, să vă las fără a vă aminti căte
ceva, măcar în mare, spre a vă călăuzi la petrecerea în chip mântuitor a
răstimpului care a venit.
Sunt unii bolnavi care merg să se trateze la staţiuni. Gândiţi-vă. cum
încep ei din vreme a cugeta la călătoria ce îi aşteaptă si cu câtă grijă
pregătesc tot ce este de trebuinţă ca să ajungă repede şi uşor la apele
vindecătoare şi să se folosească în chip cât mai roditor de răstimpul
hotărât pentru tratament. Iată că şi la noi s-a apropiat şedinţa de
tratament a sufletelor noastre: sfântul post. Aici şi noi ne vom scălda - în
apele de lacrimi ale pocăinţei, şi vom lua înlăuntrul nostru doctoria cea
multvindecătoare - Trupul şi Sângele Domnului nostru. Este nevoie să ne
pregătim şi noi pentru acest tratament - şi pe cât e sufletul mai presus de
trup, pe atâta şi grija noastră pentru tratamentul lui trebuie să fie mai
puternică şi mai lucrătoare ca la bolnavii amintiţi.
Pentru prima dată, nu e nevoie să ne împovărăm cu multe. Să ne
îngrijim doar a pătrunde în voile Maicii noastre Biserica şi să dăm naştere
în noi înşine aşezărilor [dispoziţiilor] sufleteşti pregătitoare arătate de
către eaÎn post să ne ostenim pentru curăţirea conştiinţei şi îndreptarea
vieţii noastre - iar întrucât reuşita acestor osteneli depinde de înmuierea
inimii prin străpungere, iată că sfânta Biserică ne pregăteşte din vreme
pentru simţământul acesta şi vrea prin felurite mijloace să îl stârnească şi
să îl întărească în noi. Acum, prin pilda despre vameş şi fariseu ea ne
insuflă că cea mai de nădejde cale pentru a ne străpunge este nimicirea în
noi înşine a părerii de sine fariseice şi înrădăcinarea în inimă a tânguirii de
pocăinţă a vameşului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!".

In duminica următoare, prin pilda despre fiul risipitor ea ne învaţă că oricât
de adâncă ar fi căderea cuiva, dacă cel căzut se întoarce cu inimă înfrântă
şi smerită către Domnul, strigând: „nu sunt vrednic să mă numesc fiu al
Tău; primeşte-mă ca pe unul dintre argaţii Tăi", va fi primit în braţele
Părintelui Ceresc Celui Multmilostiv.
Dacă sufletul cuiva s-a arătat prea
împietrit şi nesimţitor, sfânta Biserică, în continuare, vrea să îl frângă,
zugrăvindu-i înfricoşata Judecată. Iar dacă cineva s-a obişnuit până întratât
cu starea sa cea înjositoare întru păcat, că a început să îl socotească
pe acesta drept starea sa firească şi nu-şi închipuie cele mai bune, sfânta
Biserica aminteşte pentru unul ca acesta de căderea protopărinţilor,
pentru a stârni în inima lui întristarea pentru ceea ce a pierdut şi a trezi în
el râvna de a redobândi aceasta, aducându-i în
gând mărimea pierderii şi cât de mult merită să îi pară rău pentru aceasta
şi să se ostenească pentru a deveni iarăşi stăpânilor al moştenirii pierdute.
Iată voile sfintei Biserici a lui Dumnezeu! Pătrundeţi în ele şi umblaţi
după cum arată Maica voastră cea grijulie!
În ziua de astăzi şi în toată săptămâna următoare să luăm lecţie de
la vameş şi fariseu şi să învăţăm această lecţie. Ea este scurtă: nu te
nădăjdui în dreptatea ta, ci, cu toată bogăţia faptelor tale bune, toată
nădejdea mântuirii să ţi-o pui în milostivirea lui Dumnezeu, strigând din
adâncul sufletului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"
Privind la fariseu - cel dojenit, să nu credeţi că faptele dreptăţii,
cucerniciei, binefacerii şi înfrânării aspre nu înseamnă nimic în ochii lui
Dumnezeu. Nu! Domnul 1-a dojenit pe fariseu nu pentru faptele lui, ci
pentru că acesta a început să se laude cu ele, pentru că îşi pusese în ele
toată nădejdea sa, uitând de păcate - de care, bineînţeles, nu era slobod.
Deopotrivă, privind la vameş, să nu credeţi că păcatele au puţină
însemnătate înaintea lui Dumnezeu. Nu! Domnul îl laudă pe vameş nu
fiindcă prin păcatele sale s-a pus în starea de a nu fi vrednic nici să
privească la cer, ci pentru că, după ce s-a adus aici prin voia sa cea rea, i-a
părut rău şi s-a străpuns pentru aceasta, aşteptând să îşi afle izbăvire doar
în milostivirea lui Dumnezeu - îl laudă pentru această întoarcere de la
păcat la Domnul, pentru duhul smereniei şi durerii inimii întru care striga:
„Doamne, milostiv fii mie, păcătosului!".
După ce am luat acum ceea ce e adevărat şi de la unul şi de la
celălalt, primim lecţia aceasta: osteneşte-te şi lucrează Domnului cu
osârdie, după toată lărgimea poruncilor Lui -însă nădejdea mântuirii să ţi-o
pui - toată - în milostivirea lui Dumnezeu. Niciodată nu vei ajunge să fii
îndreptat în ochii lui Dumnezeu întotdeauna şi în toate: de aceea, oricât ai
părea de îndreptat pe dinafară, nu înceta niciodată să strigi din inimă:
„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"
Iată lecţia: pecetluiţi-o în inimile voastre! Drept mijloc, iată ce să
faceţi: parcurgeţi repede în gând viaţa voastră şi uitaţi-vă dacă nu sunt în
ea păcate - cu cuvântul, cu fapta şi cu gândul. O! Fireşte, se vor găsi în ea
mulţime de păcate! Dar dacă lucrurile stau aşa, cum să nu strigăm fiecare:
„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"
Adunaţi după aceea toate faptele voastre bune - sau cele pe care
lauda noastră de sine le socoate drept bune - şi vedeţi: oare multe vor ieşi
la socoteală? Câte am putea, şi câte am fi datori să facem în cele 365 de
zile ale anului; dar ce am făcut?! Şi această puţinătate să o scoatem la
arătare, trâmbiţând: „nu sunt ca ceilalţi" - mai ales atunci când împotriva
ei stau păcate cărora nu este număr? Fiindcă din cele 24 de ceasuri ale
fiecăreia dintre cele 365 de zile ale anului se vor afla, oare, vreunele care
să nu fi fost însemnate prin vreun păcat? Iar de vreme ce am priceput
acest fapt, cum să nu strigăm: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"
Şi apoi, oare şi aceste puţine fapte bune sunt curate oare? Oare
asupra fiecăreia dintre aceste neputincioase fapte bune se vede
răsfrângerea slavei lui Dumnezeu? Ostenindu-ne asupra lor, oare nu am
făcut mai mult pe placul nostru şi al oamenilor decât pe placul lui
Dumnezeu? Iar dacă este aşa, cum să punem vreun preţ pe ele şi, privind
la ele, să ne semeţim întru înşelare de sine, spunând în sinea noastră: „nu
sunt ca ceilalţi"? Nu! Puneţi, doar, faptele voastre în faţa neamăgitoarei
oglinzi a dreptei judecăţi însemnate în Cuvântul lui Dumnezeu: este greu
de crezut că pe fiecare dintre voi conştiinţa nu-i va îndemna să strige:
„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"
Poate că între voi nici nu sunt oameni care ar cuteza să spună în
gura mare, lăudându-se pe sine: „nu sunt ca ceilalţi"; însă eu cred că rar
se găseşte cineva care să nu fi căzut în părere de sine şi încuviinţare de
sine atunci când prin inimă trec fără cuvinte gânduri ce dau nu puţină
însemnătate ostenelilor noastre şi lucrării noastre în mijlocul celorlalţi. Nici
acest simţământ al mulţumirii de sine nu este bun! Trebuie să simţim, şi să
simţim adânc, că nu merităm absolut nimic şi nu putem pune temei pe
nimic din cele ale noastre. Temeiul nostru este unul singur - milostivirea lui
Dumnezeu; iar aceste laude lăuntrice de sine trebuie alungate. Un sfânt
nevoitor, de fiecare dată când gândul îi spunea: „cutare şi cutare lucru
este bun la tine", bănuind că este vorba de o linguşire a vrăjmaşului,
răspundea: „blestemat să fii tu cu «binele» tău". Aşa făcea sfântul Părinte;
cu atât mai mult se cuvine să facem astfel noi, păcătoşii.
În lucrarea duhovnicească nu este nici un gând mai rău decât gândul
părerii de sine. El năvăleşte pieptiş asupra simţământului smereniei şi îl
răceşte. Focul nu poate fi pus împreună cu apa - iar străpungerea nu poate
vieţui împreună cu simţământul că eşti drept. Precum loveşte paralizia
organele mişcării, aşa şi părerea de sine taie toată încordarea puterilor
omeneşti spre bine. Precum rouă vătămătoare strică florile minunate, aşa
şi mulţumirea de sine amăgitoare strică în noi tot binele - aşadar, alegeţi,
fraţilor, binele şi lepădaţi răul!
În cântările bisericeşti, fariseul este asemănat cu cineva care
pluteşte pe mare într-o corabie, iar vameşul care se urgisea pe sine - cu
cineva care face acelaşi lucru într-o barcă proastă. Pe cel dintâi, însă, 1-a
înecat furtuna înălţării de sine lovindu-1 de stânca trufiei, iar pe cel din
urmă seninul adânc al urgisirii de sine şi suflarea lină a suspinelor de
pocăinţă l-au dus fără primejdie la limanul îndreptării Dumnezeieşti, în
aceleaşi cântări, fariseul mai este asemănat cu cineva care merge în car,
iar fariseul - cu cineva care merge pe jos. Cel din urmă, însă, adăugând la
străpungere smerenia, a luat-o înaintea celui dintâi, care şi-a pus în cale
stâncile laudei de sine.
Auzind asemenea îndemnuri, fraţilor, înţelepţiţi-vă pentru a alerga în
aşa fel încât să ajungeţi la ţintă, în voi mare să fie lacrimile, luntre -
defăimarea de sine, vânturi - suspinele, iar glas al vameşului - toate cele
pe care le-aţi rânduit pentru plutire. Şi fără îndoială veţi ajunge la limanul
milostivirii lui Dumnezeu şi veţi atinge grabnic ţărmul îndreptării, unde veţi
gusta dulcea tihnă a conştiinţei întru atotiertarea lui Dumnezeu.
Să ne dăruiască acest mare bine nouă, tuturor, preaîndura-ta
bunătate a lui Dumnezeu! Amin.

12 februarie 1861

Pregătirea
pentru spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie
Predici la Triod
ed.Sofia

Acatistul Sfantului Teofan Zavoratul

2009-01-10T04:51:00.000-08:00

Azi este praznuit Sf. Teofan Zavoratul, si am avut o marebucurie! Cineva a postat pe "Razboi intru cuvant" acatistul dedicat Sfantului, pe care nu-l gasisem nicaieri, si imi doream tare mult sa-l am!
Ce frumos lucreaza Dumnezeu!
Sa ne miluiasca pe toti, pentru rugaciunile Sf. Teofan Zavoratul!

Acatistul Sfântului Ierarh Teofan Zăvorâtul
10 Ianuarie

Condac 1
Alesule nevoitor şi slujitor adevărat al lui Hristos, pus de Dumnezeu în sfeşnicul Bisericii spre slujire arhierească, cu strălucirea credinţei pe oameni i-ai luminat, toate puterile sufletului şi virtutile tale oamenilor le-ai dăruit, iar nevoindu-te în zavorâre spre mântuire, inimile ucenicilor tăi prin nemarginită dragoste le-ai încălzit. Pentru aceasta şi pe noi cu făclia înţelepciunii tale ne luminează, ierarhe a lui Hristos minunate, ca să cântăm ţie aşa:

Bucură-te, sfinte părinte, ierarhe Teofan, cel ce te-ai zăvorât şi prin cuvinte de aur viaţa creştinilor o ai povăţuit!

Icos 1
De blândeţe îngerească şi nemărginită dragoste pentru Dumnezeu şi pentru oameni fiind cuprins, ţi-ai luat nevoinţa smereniei monahiceşti şi a slujirii, arhiereşti, părinte al nostru minunate. Ascultător al voii dumnezeişti, darul înţelepciunii pe care de la Dumnezeu l-ai primit - l-ai înmulţit, şi oamenilor spre mântuire, cu jertfelnicie prin acesta ai slujit. Pentru aceasta fericim nevoinţele tale cele înalte şi strigăm ţie aşa:

Bucură-te, că din pruncie inima ta Domnului o ai închinat;
Bucură-te, caci către Unul Dumnezeu toata nădejdea ţi-ai îndreptat;
Bucură-te, că pe Domnul mai mult decât orice L-ai iubit;
Bucură-te, că din copilarie mintea ta cu înţelepciunea dumnezeiască o ai hrănit;
Bucură-te, că Domnului spre slujire cu totul te-ai daruit;
Bucură-te, sfinte părinte, ierarhe Teofan, cel ce te-ai zăvorât şi prin cuvinte de aur viaţa creştinilor o ai povăţuit!

Condac 2
Văzând sufletul tău plin de dragoste dumnezeiască pentru Ziditorul tău şi Dumnezeu, Domnul cel de grijă purtător te-a înflăcărat cu dorirea vieţii călugărşti, iar tu, ierarhe al Domnului, urmând acestei chemări cereşti, ai pornit încă din copilarie pe calea înaltei smerenii şi a lepădării de cele lumeşti, încrezându-te cu totul voii lui Dumnezeu şi cântându-I: Aliluia!

Icos 2
Prin înţelegerea înţelepciunii celor citite fiind din belşug de Dumnezeu dăruit, ţi-ai îmbogăţit neîncetat mintea prin cercetarea scrierilor sfinţilor părinti şi a nevoitorilor credinţei şi bunei cuviinţe, sorbind din ele multă putere şi lumină duhovnicească. Iar noi, proslăvind înţelepciunea ta, strigam ţie cu umilinţă aşa:

Bucură-te, că pentru Dumnezeu de dragoste ardeai;
Bucură-te, că în adâncă smerenie tinereţea ţi-o petreceai;
Bucură-te, că prin blândeţea ta tuturor ca exemplu te-ai arătat;

Bucură-te, că vieţuirii pustniceşti te-ai supus;
Bucură-te, că lui Dumnezeu cu totul pe sine-ţi te-ai adus;
Bucură-te, sfinte părinte, ierarhe Teofan, cel ce te-ai zăvorât şi prin cuvinte de aur viaţa creştinilor o ai povăţuit!

Condac 3
Puterea lui Dumnezeu care în tine s-a sălăşluit, încă de la începuturile tale, prin flacăra harului sufletul tău l-a încălzit şi în cinul arhieresc te-a împodobit, şi oamenilor, păstorule cel bun, aşa te-a dăruit. Iar tu de mântuirea sufletelor noastre cu ardoare grijă ai purtat şi Domnului neobosit ai cântat: Aliluia!

Icos 3
Având în inimă pe Unul Dumnezeu, cu multă bucurie ţi-ai închinat viaţa slujirii lucrării lui Hristos de mântuire a neamului omenesc, în care tu, plăcutule al Domnului, ai adus comoara cunoaşterii tale şi a experieţei duhovniceşti Dumnezeului tău spre ascultare, învăţând şi povăţuind pe cei ce alergau la tine cu credinţă. Astfel şi noi, fericind nevoinţele tale purtate spre mântuirea sufletelor noastre, strigam ţie aşa:
Bucură-te, cel ce de Domnul eu înţelelepciune ai fost adăpat;
Bucură-te, că în truda nevoinţei ai fost încerat;
Bucură-te, că smerenia şi blândeţea cu tărie le-ai purtat;
Bucură-te, că în voia lui Dumnezeu cu totul te-ai lăsat;
Bucura-te, că milostivirea lui Dumnezeu prin scrierile tale ai proslăvit;
Bucură-te, sfinte părinte, ierarhe Teofan, cel ce te-ai zăvorât şi prin cuvinte de aur viaţa creştinilor o ai povăţuit!

Condac 4
Furtuna tulburării a umplut inimile oilor turmei tale atunci când au cunoscut dorinţa ta de a-i părăsi şi nevoinţelor în zăvorâre cu totul a te dărui. Iar tu petrecând acolo în neîncetate lupte, post şi rugăciune, ai cântat nebiruit Dumnezeului Puterilor: Aliluia!

Icos 4
Auzind oamenii de plecarea ta în pustia Vâşei, se tânguiau amar că au rămas orfani şi cinstindu-te ca pe un bun păstor de Dumnezeu dăruit pentru a se îngriji cu dragoste de sufletele lor, veneau la tine cu lacrimi şi îţi cereau rugaciuni spre ajutor şi învăţături de Dumnezeu înţelepţite. Pentru aceasta, primeşte şi de la noi unele laude ca acestea:
Bucură-te, că în arhierie părinte milostiv turmei tale te-ai arătat;
Bucură-te, că neîncetat de turma ta grijă ai purtat;
Bucură-te, că de aceasta cu lacrimi de umilinţă te-ai despărţit;
Bucură-te, că tăcerea şi cugetarea la Dumnezeu mai mult decât orice ai iubit;

Bucură-te, al sfântului lăcaş din Vâşa strălucit luminător;
Bucură-te, sfinte părinte, ierarhe Teofan, cel ce te-ai zăvorât şi prin cuvinte de aur viaţa creştinilor o ai povăţuit!

Condac 5

Stea călăuzitoare către Dumnezeu în sfânta mănăstire te-ai arătat, ierarhe înţelepte, şi dorind tăcerea vieţii pustniceşti pentru mântuirea sufletului tău, te-ai nevoit întru aceasta neîncetat. Aşa, tuturor fraţilor exemplu ziditor te-ai înfăţişat şi să cânte pururi lui Dumnezeu i-ai învăţat: Aliluia!

Icos 5
Aducând lui Hristos Dumnezeu inima ta, cuprinsă cu totul de dragoste pentru Dânsul, ţi-ai pregătit sufletul să fie lăcaş al Duhului Sfânt. Aşa cu multă smerenie şi blândeţe nevoindu-te, ai arătat ucenicilor iubitori de Hristos prin lucrarea ta neîncetată exemplu de vieţuire adevărată. Pentru aceasta şi noi cinstindu-te ca pe un adevărat slujitor al lui Hristos şi ca pe un ales preaiubit al Domnului, strigăm ţie aşa:

Bucură-te, izvor nesecat de dragoste pentru Dumnezeu;
Bucură-te, luminător înflăcărat ce în pustie a strălucit;
Bucură-te, cel ce inima ta ascultării o ai dăruit;
Bucură-te, al înfrânării înţelept povăţuitor;
Bucură-te, al sufletelor omeneşti de grijă purtător;
Bucură-te, sfinte părinte, ierarhe Teofan, cel ce te-ai zăvorât şi prin cuvinte de aur viaţa creştinilor o ai povăţuit!

Condac 6
Propovăduitor neobosit, cuvântător al adevărurilor dumnezeieşti, tu slujirea arhierească o ai purtat cu adevărat, luminând şi povăţuind turma ta. Aşa, zăvorât fiind nu ai lăsat fără îndrumare duhovnicească pe cei ce alergau către lumina ta de Dumnezeu insuflată, învăţând prin cuvintele tale pe toţi a cânta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 6
A strălucit în pustie steaua cea mare a înţelepciunii, minunatule plăcut al lui Hristos şi ascuns fiind în zăvorâre, au început a curge râuri de cuvinte vii de pe buzele tale. Căci din îngăduinţa lui Dumnezeu izvorul cel plin de har al învăţăturilor tale s-a descoperit şi setea tuturor celor însetaţi a potolit, a celor ce alergau cu credinţă către dânsul. Pentru aceasta, ierarhe al Domnului, primeşte şi de la noi unele laude ca acestea:
Bucură-te, ca prin buzele tale înţelepciunea lui Dumnezeu ai arătat;
Bucură-te, că prin această înţelepciune pe toţi i-ai adăpat;
Bucură-te, că în nevoinţele vieţii pustniceşti ai petrecut;
Bucură-te, că păcatele omeneşti cu înţelepciunea ta le-ai dezrădăcinat; .
Bucură-te, că prin buna ta sporire pe toţi i-ai îndrumat;
Bucură-te, sfinte părinte, ierarhe Teofan, cel ce te-ai zăvorât şi prin cuvinte de aur viaţa creştinilor o ai povăţuit!

Condac 7
Vrând ca toţi oamenii să se mântuiască şi în Împărăţia Cerurilor să ajungă, tu, bunule păstor, prin lepădarea ta de lume şi prin aspra zăvorâre, un puternic izvor de însufleţire ai dobândit şi imitând pe Începătorul Arhieriei, pe Hristos, oamenilor cu îndrăzneală ai slujit, cântând lui Dumnezeu: Aliluia! .

Icos 7
Vazând în tine un nou nevoitor şi bineplăcut al lui Hristos, ce în Împărăţia lui Dumnezeu cu inima ai ajuns, adânca smerenie şi multa blândeţe ai dobândit, iar sufletele omeneşti cele bolnave şi suferinde şi-au îndreptat cu nădejde privirile spre pustie, ce de ochii acestora te-a acoperit, căutând ajutorul şi înţelepciunea ta plină de har. Pentru aeeasta şi noi, însetând după aceste bunătăţi, strigăm ţie aşa:
Bucură-te,că de pe pământ curăţia îngerească ai dobândit;
Bucură-te, că prin blândeţea duhului tă pe toţi i-ai cucerit;
Bucură-te, că minţile cele întunecate le-ai luminat;
Bucură-te, al nerăutăţii învăţătorule minunat;
Bucură-te, că pe oameni la nevoinţa milosteniei i-ai chemat;
Bucură-te, sfinte părinte, ierarhe Teofan, cel ce te-ai zăvorât şi prin cuvinte de aur viaţa creştinilor o ai povăţuit!

Condac 8

Neînţeleasă pentru unii, dar minunată pentru cei iubesc pe Dumnezeu, a fost nevoinţa ta, bunule arhiereu, căci în deplină ascultare în pustnicie ai vieţuit, unde trudei neobosite şi neîncetatei cugetări la Dumnezeu te-ai dăruit. Iar noi, în umilinţa inimilor noastre, văzând unele ca acestea, cântăm cu mulţumire lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 8

Tuturor toate le-ai fost, ierarhe al Domnului: părinte şi păstor, învăţător şi povăţuitor, prin vestirea cea bună şi nesecată a buzelor tale, de cuvinte de aur izvorâtoare. Pentru aceasta şi noi, copiii tăi duhovniceşti, strigăm ţie cu mulţumire aşa:

Bucură-te, căci cu roua Duhului lui Dumnezeu ai fost adăpat;
Bucură-te, că prin strălucirea harului lui Dumnezeu ai fost luminat;
Bucură-te, căci cu mintea ta la cunoaşterea de Dumnezeu ai ajuns;
Bucură-te, că prin pacea sufletului tău pe Domnul L-ai dobândit;
Bucură-te, că prin harul tău pe toţi i-ai umilit;
Bucură-te, sfinte părinte, ierarhe Teofan, cel ce te-ai zăvorât şi prin cuvinte de aur viaţa creştinilor o ai povăţuit!

Condac 9

Tuturor ai fost exemplu de vieţuire înţeleaptă pentru “singurul lucru de trebuinţă”, cugetând cum să-ţi curăţeşti sufletul tău şi să-l faci biserică a Duhului Sfânt. Aşa în nevoinţe mari ai înaintat şi din putere în putere ai urcat, încălzind neîncetat inima ta cu rugaciunea lui Iisus şi cântând lui Dumnezeu: Aliluial

Icos 9
G1asul tău cel blând şi plin de înţelepciune auzul tuturor celor ce-l ascultau cu credinta - l-ai îndulcit, iar tu cu puterea învăţăturilor tale, neîncetat şi cu jertfelnicie pe cea strâmta, spre nevoinţa ascultarii - i-ai povatuit, învăţându-i despre adevărul lui Dumnezeu şi despre Împărăţia Lui. Pentru aceasta, primeşte şi de la noi, bunule învăţător, unele mulţumiri ca acestea:
Bucură-te, ierarhe al lui Dumnezeu, blând şi smerit;
Bucură-te, bunule păstor, de ucenici iubitor;
Bucură-te, că în pustie ca un crin al ţarinei ai înflorit;
Bucură-te, ca liniştea cea mântuitoare din zaăvorâre ai iubit;
Bucură-te, bunule îndrumător al sufletelor zbuciumate;
Bucură-te, sfinte părinte, ierarhe Teofan, cel ce te-ai zăvorât şi prin cuvinte de aur viaţa creştinilor o ai povăţuit!

Condac 10
Vrând să scapi neamul omenesc din intunericul păcatelor, plăcutule al lui Dumnezeu, minţile cele ce căutau adevărul - le-ai luminat, iar calea biruinţei tainice în războiul cel nevăzut spre cununa mult râvnită a fericitului sfârşit oamenilor ai arătat, celor ce cântau împreună cu tine lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 10
Sprijin tare eşti pentru fiecare suflet prin scrierile tale de Dumnezeu insuflate, adevărate arhiereu al lui Hristos, căci au găsit în înţelepciunea ta îndreptare a vieţii lor şi multă călăuzire, urmând calea ce le-ai arătat către mântuire. Iar noi, aducând mulţumiri lui Dumnezeu pentru grija ce o porţi sufletelor noastre neîncetat, strigăm ţie cu umilinţă aşa:
Bucură-te, că pe pământ de vieţuire îngerească te-ai învrednicit;
Bucură-te, c împreună cu sfinţii îngeri la Liturghie ai slujit;
Bucură-te, că prin blândeţe îngerească ai strălucit;
Bucură-te, al curăţiei vas binecuvântat;
Bucură-te, că despre adevărul lui Dumnezeu cu îndrăzneală ne-ai învăţat;
Bucură-te, sfinte părinte, ierarhe Teofan, cel ce te-ai zăvorât şi prin cuvinte de aur viaţa creştinilor o ai povăţuit!

Condac 11
Cântare de laudă aducem ţie, bunule arhiereu şi bineplăcutule al lui Dumnezeu. Te lăudam , căci prin nevoinţele şi vieţuirea ta Numele cel sfânt al Ziditorului ai proslăvit, cântând lui Dumnezeu: Aliluia !

Icos 11
Vieţuirea ta strălucită ce în zăvorâre o ai petrecut, de inimile însetate de adevăr a se ascunde nu a putut. Iar fericitul tău sfârşit, plin de pace şi netulburat, în multă lumină calea vieţuirii tale arhiereşti a scăldat, căci nevoinţele în care ai petrecut, vas al harului dumnezeiesc cu adevărat te-au făcut. Pentru aceasta şi noi cu inimi umilite şi cu mulţumire glăsuim ţie aşa:
Bucură-te, că la despărţirea ta de trup, cinul arhieresc l-ai proslavit;
Bucură-te, că până la ultima suflare lui Dumnezeu I-ai slujit;
Bucură-te, al locaşului monahicesc podoabă minunată;
Bucură-te, al Tambovului luminător, plin de înţelepciune înaltă;
Bucură-te, a turmei din Riazan laudă şi bucurie;
Bucură-te, sfinte părinte, ierarhe Teofan, cel ce te-ai zăvorât şi prin cuvinte de aur viaţa creştinilor o ai povăţuit!

Condac 12
Dăruit din belşug cu harul lui Dumnezeu, prin aceasta cu înţelepciune turmei tale ai slujit. Pentru aceasta nu ne lăsa nici pe noi, cei ce în mijlocirea ta din ceruri către Dumnezeu am nădăjduit, că tu acolo în netăcută slavoslovie petreci, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 12
Cântam nevoinţele tale, ce cu strălucire mare au luminat vieţuirea ta pământească de lepădare, pentru dragostea Domnului tău. Pentru aceasta şi noi, ierarhe al lui Dumnezeu, blând şi milostiv, cu nădejde căutam către tine, ca la ocrotitorul nostru ceresc şi mijlocitor tare înaintea prestolului dumnezeiesc, strigând ţie cu umilinţă aşa:
Bucură-te, bineplăcutule al lui Dumnezeu, plin de strălucire şi milostivire;
Bucură-te, că rugăciunile celor credincioşi ţie niciodată nu le-ai trecut cu vederea;
Bucură-te, robul lui Hristos şi iubit al lui Dumnezeu;
Bucură-te, al călugarilor înţelept povăţuitor;
Bucură-te, ierarhe, al necazurilor noastre grabnic ajutător;
Bucură-te, sfinte părinte, ierarhe Teofan, cel ce te-ai zăvorât şi prin cuvinte de aur viaţa creştinilor o ai povăţuit!

Condac 13
O, preabunule ierarhe Teofan, blând şi de Dumnezeu înţelepţit învăţător al nostru! Primeşte de la noi această puţină rugaciune şi laudă cu mulţumire ce îţi aducem ţie. Nu ne uita pe noi păcătoşii în rugăciunile tale sfinte, ca nădăjduind în ajutorul tău, Dumnezeului Puterilor neîncetat să cântam: Aliluia!(de 3 ori)

şi această rugăciune :

O, sfinte ierarhe, parinte Teofan, slava şi bucuria ţării noastre! Primeşte de la noi aceste smerite şi calde rugaciuni, cei ce cu dragoste te cinstim pe tine. Căutând la cuvântul ce s-a împlinit în tine: “Pe cei ce Mă vor proslăvi, îi voi proslăvi”, cădem ecu umilinţă la sfintele tale moaşte, năzuind la puterea lor tămăduitoare, şi ca unui ales al harului dumnezeiesc, strigăm ţie: binecuvintează şi miluieşte ţara noastră, arhiereule al Dumnezeului cel Adevărat, bărbăţie neclătinată ostaşilor noştri le dăruieşte, pe toţi oamenii de necazuri îi pazeşte şi la pocăinţă îi călăuzeşte; pruncilor învăţătură bună le daruieşte, pe tineri îi călăuzeşte, celor bolnavi şi în suferinţe sănătate le cere, iar nouă tuturor bucurie neâncetată în Domnul ne daruieşte, ca toţi cu mulţumire să te fericim, glăsuind ţie aşa: Fericimu-te pre tine, sfinte ierarhe, părinte Teofan, şi cinstim sfântă pomenirea ta, că tu te rogi pentru noi lui Hristos, Dumnezeului nostru. Amin.

Tropar, glas 8
Al ortodoxiei povăţuitor, al bunei credinţe şi curăţiei învăţător, al Vâşei nevoitor, ierarhe Teofan de Dumnezeu înţelepţite. Cu învăţăturile tale cuvântul lui Dumnezeu l-ai facut lămurit şi celor credincioşi calea către mântuire le-ai descoperit. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.

Condac, glas 4
Prin “Arătarea Domnului” fiind numit, ierarhe Teofane, cu învăţăturile tale mulţime de oameni ai luminat. Pentru aceasta împreună cu îngerii înaintea prestolului Sfintei Treimi petrecând, roagă-te neîncetat pentru noi toţi.

Here is the beginning of my post. And here is the rest of it.