Biserică. Şi cine n-ar dori să se învrednicească de fericita soartă a celui
dintâi şi să scape de amara osândă a celui de-al doilea? Păcătoşi suntem,
şi poate chiar iubitori de păcat: dar este, oare, cineva care ar vrea să piară
în păcatele sale? Veniţi, deci, să învăţăm de la vameş cum, în ciuda
păcatelor noastre, să scăpăm de soarta celor osândiţi şi să atragem
milostivul cuvânt de îndreptăţire al Domnului.
Vameşul nu cutează să îşi ridice ochii către cer: îi e ruşine; ruşinea
acoperă faţa sufletului său. Vameşul se bate în piept: el îşi dă seama că
este vrednic de toate pedepsele pentru voia cea rea a inimii sale. El, însă,
nu fuge de la Dumnezeu şi nu se deznădăjduieşte de mântuirea sa, ci chiar
către Acela pe Care L-a jignit şi Care este gata să-1 pedepsească după
dreptate, chiar către Acela se întoarce cu bună nădejde şi strigă:
„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!".Deci, să ne ruşinăm pe noi înşine, primind simţirea ruşinii şi înjosirii
păcatului; să ne osândim pe noi înşine, lăsând glasul conştiinţei - sau al
nepărtinitoarei dreptăţi a lui Dumnezeu, care vorbeşte prin conştiinţă - să
răsune cu toată puterea; însă pe lângă asta, să ne grăbim în urma
vameşului a naşte în sufletul nostru acelaşi strigăt tânguitor:
„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!" . Toate acestea depind de tine, suflete păcătos. Tu însuţi, şi nimeni altul,
trebuie să faci şi să simţi toate acestea în tine. Vameşul se bătea în piept;
dar el încă dinainte de asta bătea sufletul său şi rănea inima sa cu
gândurile minţii sale.
Aşadar, intră în tine însuţi, adună gânduri mântuitoare şi în-frijeştete
să sfărâmi prin ele inima ta cea învârtoşată, înal-ţă-te la cer, coboară-te
în cele mai dedesubt; priveşte-te pe tine însuţi şi priveşte în jurul tău, şi
caută pretutindeni săgeţi pentru lovirea, bice pentru rănirea, ciocane
pentru înmuierea inimii tale împietrite.
Adu-ţi aminte de milostivirea lui Dumnezeu faţă de tine, fi ruşineazăte.
Adu-ţi aminte de judecata Lui cea dreaptă şi teme-te. Adu-ţi aminte că
sfârşitul e aproape şi grăbeşte-te să ti milostiveşti pe Cel ce hotărăşte
soarta ta fără să Se căiască.
Spune-ţi: „Domnul te-a miluit zidindu-te, purtând grijă de tine şi, mai
ales, răscumpărându-te - prin baia celei de-a doua naşteri te-a înnoit, cu
Trupul şi Sângele Său te-a hrănit şi ţi-a făgăduit că ai să fii una cu El în
toată veşnicia; de câte ori, căzut fiind, te-a ridicat, bolnav fiind cu duhul tea
tămăduit, de câte ori nu te-a făcut să simţi apropierea Sa şi îmbrăţişarea
iubirii Sale, de câte ori ţi-a dat să guşti dulceaţa rămânerii întru voia Lui şi
întru plinirea sfintelor Lui porunci! -Tu ai dispreţuit toate acestea; toată
purtarea de grijă pentru tine a fost degeaba; ai aruncat în urmă toate
milele lui Dumnezeu faţă de tine. Dumnezeu te ţine în dreapta Sa. El e
aproape şi vede toate mişcările inimii tale. Tu ţi-ai îngăduit să te
împreunezi înaintea feţei Lui cu gândurile viclene, cele potrivnice Lui. Tu
te-ai aprins de patimi, care sunt urâciune pentru El. Tu ai săvârşit înaintea
feţei Lui prin faptă păcatul zămislit lăuntric, care-L jigneşte. Tu ai ştiut că
este rău ce faci, şi nu te-ai ferit. Puteai să nu voieşti păcatul - şi ai poftit.
După ce ai poftit, puteai să nu săvârşeşti cu fapta - şi ai făcut. Nimeni nu
te-a silit. Voia ta rea a domnit în tine şi te-a tras pe căi rele. Păcatul atrage
prin dulceaţă, iar apoi chinuie prin amărăciune făcătoare de stricăciune. Şi
iată, lumina minţii s-a întunecat în tine; şerpii patimilor te muşcă şi
apăsarea unei nemulţumiri cât se poate de mari te chinuie. Eşti asemenea
unei crengi uscate, unui vas spart, unei păsări cu penele jumulite. Şi
acesta încă nu-i sfârşitul. Adu-ţi aminte că sfârşitul ramurii uscate este
văpaia ce arde şi nu mistuie".
Aceste cugetări şi altele asemenea lor să le sălăşluieşti în sufletul
tău, păcătosule, şi înduplecă-1 să dobândească ruşine şi scârbă faţă de
păcat şi de starea sa păcătoasă, să simtă supărare asupra relei sale voi şi
teamă pentru soarta sa veşnică. Acestor simţăminte să le dai naştere - iar
mai departe să nu mergi, şi să nu te arunci în prăpastia întristării şi
deznădejdii. De la Dumnezeu nu fugi: unde să fugi de El?! El te ţine în
legăturile fiinţării, şi nimicul nu te va înghiţi chiar dacă ai vrea. Aşadar, fugi
la El şi îndreaptă-te spre sânul milostivirii Lui, ca să cazi acolo, încă trăieşti
pe pământ. Dătătorul de viaţă prelungeşte viaţa ta de aici ca prin această
prelungire a milei să te atragă la El. El încă îţi mai dăruieşte răstimp de
viaţă, aşteptând să laşi în cele din urmă păcatul şi să te întorci la El. Tu eşti
smochinul care a mai fost lăsat un an în grădina celor ce trăiesc pe
pământ. Deci, înţelepţeşte-te ca să te foloseşti cum se cuvine de acest dar.
Evreii aveau cetăţi de scăpare. Cei ce se ascundeau în ele scăpau de
loviturile răzbunării. Pentru păcătos, cetatea de scăpare e pocăinţa. Acolo
să alergi şi să te ascunzi de sabia dreptăţii lui Dumnezeu. Dumnezeu
însuşi, Care e gata să lovească, îţi va arăta această scăpare şi te va chema
la ea. Pentru mântuirea de potop a fost deschisă o singură uşă: cea a
arcei. Singura uşă a mântuirii de potopul păcatului e uşa pocăinţei. Ascultă
- se cântă: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă!" Mergi!
Ele sunt deschise, şi o mână dinăuntru este întinsă pentru a te primi.
Priveşte - toţi au intrat! Afară, tâlharul ce s-a mărturisit se apropie şi
primeşte ca moştenire raiul; vine curva împovărată de păcate şi nimiceşte
prin lacrimi zapisul; Zaheu se pocăieşte înaintea Domnului şi e îndreptăţit;
Petru plânge şi e primit - iar David e de mult acolo. Şi toată casa este plină
de păcătoşi îndreptăţiţi, însuşi Stăpânul casei, prietenos, îi bagă înăuntru
pe toţi cei ce s-au pocăit, şi pe cei înstrăinaţi de El îi face apropiaţi ai Săi
prin pocăinţă.
Însufleţeşte-te, deci! Apfopie-te şi tu şi, stând în apropierea
vameşului, strigă folosind cuvintele lui: „Dumnezeule, milostiv fii mie,
păcătosului!"
Şi vei fi, fără îndoială, miluit şi mântuit, dacă vei ajunge să smulgi
fără făţărnicie din inima ta aceeaşi tânguire de pocăinţă. Cel care 1-a
îndreptăţit pe vameş te va îndreptăţi şi pe tine, de te vei ridica la aceeaşi
bună aşezare lăuntrică. Cel ce a zis: „când suspinând vei chema, atunci te
vei mântui" te va mântui şi pe tine, dacă şi tu vei suspina si vei chema cu
aceeaşi putere. Cel ce cheamă la Sine pe cei osteniţi şi împovăraţi ca să-i
odihnească te va odihni şi pe tine atunci când, simţind povara păcatelor
tale, vei alerga la El căutând odihnă de mustrările conştiinţei.
De aceeaşi bună aşezare lăuntrică a vameşului şi de milostivirea
dăruită de sus a îndreptăţirii, pe care el a primit-o pentru această aşezare,
să ne învrednicească Domnul şi pe noi, păcătoşii, pe toţi! Amin.
24 ianuarie 1865..
Pregătirea
pentru spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie
Predici la Triod
ed.Sofia
0 comments:
Post a Comment