să ne pregătim de întâmpinarea lui - şi nu doar de întâmpinare, ci mai ales
pentru scopul în vederea căruia a fost rânduit Postul: pentru pocăinţă şi
îndreptarea vieţii celei neîndreptate. Şi iată că auziţi cântarea umilicioasă:
„uşile pocăinţei deschide-mi, Dătătorule de viaţă!"
Uşile pocăinţei deschide-mi mie! - Dar cine le-a închis? Ele au fost
deschise prin cruce: stau şi vor sta deschise pentru toţi oamenii, atâta
vreme cât va dăinui lumea, şi pentru fiecare dintre noi, atâta vreme cât
mai este suflare de viaţă în nările noastre.
Bun; uşile milostivirii lui Dumnezeu sunt deschise - şi cine le-a
închis? Să ştiţi că la aceste uşi se ajunge prin altele -uşile îndurerării şi
frângerii inimii. Trebuie să trecem mai întâi prin acestea ca să ajungem la
uşile milostivirii, îndurerează-te şi frânge-ţi inima, şi Domnul te va primi!
„Frânge-ţi inima" - iar inima nu se frânge; „îndurerea-ză-te" - dar ea
nu vrea să se îndurereze. Şi iată că omul este zăvorât în sine prin
împietrirea inimii - şi neavând putere să se biruie pe sine, strigă către
Milostivul Dumnezeu: „uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de
viaţă!" Uşa ta este întotdeauna deschisă, Doamne; a mea, însă, este
închisă, şi nu am pe unde să ies! Deschide-mi mie, prin această frângere,
uşa inimii mele împietrite, ca să ies la Tine şi să intru prin uşile milostivirii
Tale!
Ia aminte Domnul la tânguirea omului necăjit şi îi dă să cunoască
felul în care trebuie să lucreze asupra sa ca să se deschidă uşa inimii lui.
Ieri am cântat: „uşile pocăinţei deschide-mi mie"; acum, ca răspuns, auzim. de la Domnul pilda vameşului şi fariseului, în Duminica următoare, ca
răspuns la aceeaşi cântare, vom auzi pilda fiului risipitor, în continuare, cu
acelaşi scop, ni se va aduce în amintire priveliştea înfricoşatei Judecăţi şi
căderea strămoşilor noştri celor întâi-zidiţi. Domnul parcă ne-ar spune:
„lucraţi după îndreptarul adevărurilor vestite vouă de către aceste istorisiri
evanghelice - şi poate că veţi ajunge să vi se deschidă, în sfârşit, uşile
inimii voastre împietrite". Ciocanul greu, lovind piatra, o sfărâmă şi o
mărunţeşte: la fel aşteaptă şi Domnul ca adevărurile acestea, unul mai
izbitor decât celălalt, să sfărâme în cele din urmă împietrirea inimii
noastre, să scoată din ea tânguiri de pocăinţă şi să stoarcă lacrimi de
pocăinţă. Aşadar, să pătrundem, fraţilor, voia lui Dumnezeu, şi să urmăm
mântuitoarelor îndreptări ale Milostivului nostru Domn. Domnul
preschimbă inima; însă şi noi trebuie să ne îmboldim şi să ne silim, şi cel
puţin să nu împiedicăm atotlucrarea mântuitoarei bunătăţi a lui
Dumnezeu.
Pilda de acum despre vameş şi fariseu arată că piedica cea mai
însemnată din noi în calea frângerii inimii este simţământul nostru că
suntem drepţi, şi ne învaţă, izgonind simţământul acesta, să ne
statornicim în aşezarea [dispoziţia] pe care o avea sufletul vameşului, ca
să strigăm folosind cuvintele acestuia: „Dumnezeule, milostiv fii mie,
păcătosului!" Domnul pune înaintea noastră doi oameni şi parcă ne spune:
„Poftim, priviţi - au venit la Mine doi: unul s-a apropiat cu îndrăzneală,
încredinţat de dreptatea sa şi de meritele sale înaintea Mea, şi îndreptăţire
n-a primit; iar celălalt nici privirea nu era în stare să şi-o ridice către mine,
ci numai se bătea în piept şi cerea milă - şi 1-am miluit. Mergeţi şi voi de
faceţi la fel. Lepădaţi această haină pierzătoare a îndreptăţirii de sine,
înveşmântaţi-vă în zdrenţele mustrării de sine - şi veţi fi miluiţi".
Mulţumirea de sine şi îndreptăţirea de sine sunt înşelarea cea mai
pierzătoare, în care vrăjmaşul reuşeşte să îi ţină pe mulţi oameni, şi încă
nu din cei mai răi. Această înşelare taie picioarele şi opreşte din mers. Cel
ce se simte drept ce nevoie are să se neliniştească şi să caute mult milă?
Scopul a fost atins - omul e drept; la ce să se mai ostenească? Rămâne
doar să se uite în jur, să se îngâmfe, iar pe ceilalţi să îi defaime. De fapt,
asta înseamnă a strica prin gând ceea ce ai dobândit prin osteneală, şi a te
pierde pe tine însuţi. Iată de ce în învăţăturile Sfinţilor Părinţi sunt repetate
fără încetare lecţii de smerenie şi defăimare de sine, şi sunt înfăţişate cu
deosebită stăruinţă mustrări ale părerii de sine şi înălţării de sine.
Voi, care vreţi să destrămaţi această ceaţă a înşelării! Haideţi să
învăţăm aceasta de la fariseu. Fariseul, pare-se, nu socotea că e nevoie să
se tăinuiască: el a spus pe faţă ceea ce avea în suflet, şi prin aceasta a dat
în vileag cursa vrăjmaşului, prin care acesta încurcase sărmanul lui suflet
şi îl ţinea în amăgirea de sine.
„Nu sunt ca ceilalţi". Prima înşelare! Fariseul nu avea o purtare rea.
Se uita la păcătoşii vădiţi şi, bineînţeles, se socotea mai bun ca ei. Dar de
ce trebuia să se uite la cei care trăiau neîndreptaţi? Să se fi uitat la cei ce
duceau viaţă îmbunătăţită. Ar fi văzut, fireşte, numeroşi dintre aceştia cu
viaţă mult mai presus decât a lui - şi nu ar mai fi zis aceste vorbe
pierzătoare: „nu sunt ca ceilalţi oameni".
Iată şi învăţătura pentru noi, fraţilor: momeala vrăjmaşului este
întotdeauna aceeaşi, acum ca şi atunci. Şi acum, ca şi atunci, el ne insuflă
următorul lucru: „ia uite: acela e aşa, şi celălalt este pe dincolo; tu, însă,
eşti cu totul altceva!". Ascultă bietul om aceste vorbe linguşitoare, şi chiar
începe să creadă că el e bun - drept care se şi înceţoşează la minte prin
părerea de sine şi se lipseşte de milostivirea lui Dumnezeu. Dar de ce să te
uiţi la cei ce trăiesc în nepăsare? Uită-te la cei ce urmează cu râvnă şi
stricteţe virtutea şi cucernicia, şi luminează-te prin cunoaşterea propriilor
neajunsuri. Sau -mai bine - nu te uita la nimeni dintre cei care vieţuiesc
aici: căci cine e curat dintre pământeni? Lasă-i deoparte pe toţi şi
păstrează în gând doar pildele pe care te îndatorează să le urmezi
Cuvântul lui Dumnezeu. Următori fiind mie, precum şi eu lui Hristos (l
Corinteni 11, 1; Efeseni 5, 1), spune Apostolul. Pildă am dat vouă, ca
precum Eu am făcut vouă, si voi să faceţi (Ioan 13, 15), sau: fiţi
desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel Ceresc Desăvârşit este (Matei 5, 38),
spune Domnul. Iată la cine să te uiţi şi cu cine să compari viaţa ta! Cu
virtuţile sfinţilor Apostoli, cu faptele Domnului şi Mântuitorului nostru, cu
desăvârşirile Tatălui Ceresc. Faţă în faţă cu aceştia punându-se, cine va
cuteza să spună: „nu sunt ca ceilalţi"? Nu cumva, mai degrabă, vor striga
din inimă, acoperindu-se de ruşine şi coborându-şi privirile: „Dumnezeule,
milostiv fii mie, păcătosului"? Aici se întâmplă acelaşi lucru ca atunci când
cineva intră într-o societate de înaltă ţinută fără a-i cunoaşte convenţiile
sau apare într-o adunare strălucită cu îmbrăcăminte nepotrivită. Aşadar, a
te compara cu cei mai înalţi şi mai desăvârşiţi este cea mai puternică şi
lucrătoare doctorie împotriva părerii de sine.
În continuare, fariseul spune: „postesc de două ori pe săptămână,
dau zeciuială din toate câte câştig", adică dădea săracilor şi templului a
zecea parte din veniturile sale. Iată a doua înşelare: a-ţi privi numai faptele
drepte, ascunzându-ţi de tine însuţi păcatele, şi în aceste fapte drepte a
privi numai la partea lor cea dinafară, fără a lua aminte la simţirile şi
aşezările [dispoziţiile] lăuntrice cu care acestea sunt săvârşite. Aşa a făcut
fariseul, şi a fost întunecat de părerea de sine. El nu şi-a cercetat aşa cum
trebuie faptele şi nu a mers în această lucrare pe calea dreaptă. „Eu", zice,
„am făcut cutare şi cutare bine". Dar câte prilejuri nu au fost în care nu a
făcut binele pe care putea şi era dator să-1 facă, şi câte prilejuri nu au fost
în care a făcut răul în locul binelui? Lucrul acesta îl trece sub tăcere,
încercând să-1 ascundă atât de sine cât şi de Dumnezeu. „Stai, fariseule",
ar fi trebuit să i se spună, „adu-ţi aminte şi de toate cele rele ale tale - şi
apoi, după ce vei fi pus de o parte amărâtul tău de bine, iar de cealaltă
toată grămada răutăţilor tale, uită-te: ce-o să iasă? Şi se poate ghici
dinainte că de ai fi făcut aşa, limba nu ţi s-ar mai fi răsucit în gură ca să
spui: nu sunt ca ceilalţi oameni. Iar dacă mai apoi ai fi stat să judeci după
conştiinţă - adică nu din slavă deşartă, nu din dorinţa de a plăcea
oamenilor, nici ca să fii respectat şi să nu-ţi pierzi poziţia, şi nici pentru că
aşa s-au brodit lucrurile, în vreme ce inima ta nu avea tragere să facă
binele - dacă ai fi stat, zic, să judeci după conştiinţă din ce imbolduri ai
făcut şi puţinul tău bine de care vorbeşti, nu ţi-ar mai fi rămas nimic afară
de strigătul înspăimântat: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!". Nu a
făcut aceasta fariseul, şi a căzut în cursa părerii de sine, iar pentru
îndreptăţirea de sine a fost acoperit de Dumnezeu cu osândă.
Aşadar, dacă vreţi, fraţilor, să scăpaţi de primejdioasa înşelare de
sine, luaţi învăţătură pe dos de la fariseu: nefăcând ceea ce făcea el şi
făcând ceea ce el nu făcea. Când se va furişa vrăjmaşul şi va începe să
trâmbiţeze înainte-vă în inima voastră cum că nu sunteţi ca ceilalţi, că
faceţi cutare şi cutare lucru bun, luaţi-vă pe voi înşivă şi începeţi să vă
perindaţi prin toate răutăţile voastre, spunându-vă: „Dar asta cine a făcuto?
Dar asta? Dar pe asta, cine? Şi pe asta, cine?" Atunci se va trezi glasul
deşteptător al conştiinţei şi va înăbuşi şoapta aceasta tulbure a laudei de
sine: „nu sunt ca ceilalţi"! Dacă inima va continua, totuşi, să se îngâmfe
prin înălţarea de sine, înfieraţi-o cu dojana cât se poate de aspră, zicânduvă:
„chiar dacă a şi fost făcut vreun lucru bun, prin gândurile tale rele 1-ai
stricat cu totul şi 1-ai spurcat ba prin slava deşartă, ba prin dorinţa de a
plăcea oamenilor, ba prin aşteptarea de a împuşca din acelaşi foc şi vreun
câştig; iar dacă atunci când ai săvârşit aceste fapte nu aveai asemenea
simţăminte, oricum le spurci acum şi le răpeşti toată valoarea prin faptul
că te îngâmfi cu ele!" Astfel dojenindu-ne, o să ne răpim orice temei al
îndreptăţirii de sine, şi nu vom mai avea la ce ocrotire să alergăm afară de
cea a milostivirii lui Dumnezeu, către Care să şi începem a striga fără
făţărnicie: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"
O, de ne-ar ajuta Dumnezeu să pătrundem în aceste simţăminte
îndreptăţitoare ale vameşului şi să ne statornicim în ele! S-ar părea că ele
ne sunt foarte fireşti - însă nu totdeauna şi nu cu uşurinţă le întâmpinăm în
noi înşine. Trebuie să le deprindem, la fel ca pe oricare lucru bun. Să le
deprindem! Si iată ce metodă trebuie folosită când învăţăm un lucru ca
acesta: să intrăm înăuntrul nostru prin luare-aminte. Acolo avem o oglindă
nemincinoasă a faptelor noastre - conştiinţa; oglinda este, însă, părăsită,
adeseori murdară. Să o scoatem în mijloc, s-o curăţim şi să o limpezim prin
Cuvântul lui Dumnezeu, refăcând limpede în ea înscrisul tuturor cuvintelor,
faptelor, simţămintelor şi gândurilor pe care suntem datori să le avem. Să
o punem apoi înaintea feţei noastre, sau a conştientului nostru, aşa încât
această faţă să n-aibă unde se ascunde şi nici cu ce se acoperi, întrucât
fără lumină este cu neputinţă să vedem ceva, să luminăm casa noastră
dinlăuntru cu frica de Dumnezeu, prin lucrarea căreia toate trăsăturile
feţei noastre, sau conştientului nostru, se vor vedea limpede, până la cele
mai mărunte, în oglinda conştiinţei. Când vom pune astfel de rânduială
înăuntrul nostru, negreşit că vom pătrunde în simţământul vameşului. Nu
numai faptele, ci şi toate gândurile rele ce au ieşit şi ies din inimă se vor
întipări pe fata conştientului, se vor răsfrânge în conştiinţă şi vor atrage
judecata săvârşită prin mijlocirea fricii de Dumnezeu. Vameşul, stând
departe, nu îndrăznea să se apropie de frică, nu îndrăznea să îşi ridice
privirile la cer de ruşinea pe care i-o pricinuiau mustrările conştiinţei, şi se
bătea în piept, fiind nemulţumit de sine şi necăjit de urâţenia chipului său
lăuntric: aşa şi în noi frica va fi înlocuită de ruşine, ruşinea de mustrare şi
mustrarea de durerea pentru noi înşine. Şi nu va mai fi vreme să se nască
părerea de sine, iar aceasta, la rândul ei, să dea naştere înălţării de sine şi
îndreptăţirii de sine: fiindcă - întrucât lucrarea noastră lăuntrică nu
încetează niciodată, iar inima coace tot timpul răutăţi - nu va mai fi clipă în
care să nu fie în noi imboldul de a ne bate în piept şi a striga:
„Dumnezeule, milostiv fii!" Fericită stare, care în-tr-adevăr atrage
milostivire şi îndreptăţire de la Dumnezeu!
Avem obiceiul să spunem: „sunt păcătos", „sunt păcătoasă" - ce
cuvinte plăcute lui Dumnezeu! Dar să ne îngrijim ca ele să nu fie doar
rostite de limbă, ci şi simţite de către inimă. Să ne convingem pe noi înşine
că simţământul dreptăţii proprii este o abatere pe calea pierzării - şi apoi,
îndată ce se arată câtuşi de puţin, să îl gonim ca pe un vrăjmaş cât se
poate de primejdios, ce se strecoară ca să ne răpească bunul cel mai
scump - îndreptăţirea înaintea lui Dumnezeu. Pentru a nu arăta slăbiciune
în nici o privinţă faţă de această ispită, să facem aşa fel ca oricărei fapte şi
întreprinderi a noastre să-i meargă înainte simţământul păcătoşeniei
noastre, şi acesta să fie în fruntea tuturor. Dai milostenie? Dă cu gândul:
„nu sunt vrednic să primesc pentru ea mila lui Dumnezeu". Posteşti sau iei
asupra ta vreo altă asprime trupească? Să ai gândul: „alţii îşi măresc prin
nevoinţa asta suma faptelor bune, iar pentru mine e canon - trebuie să mă
ostenesc pentru păcatele mele". Mergi la biserică ori săvârşeşti acasă
rugăciune? Să-ţi spui: „să mă ostenesc, poate că Domnul se va milostivi şimi
va ierta păcatele". Şi mai ales în lucrarea rugăciunii, când vă îndreptaţi
cu mintea şi cu inima spre Dumnezeu, să nu vă vedeţi altfel decât ca pe
oamenii cei mai neîndreptaţi şi care au nevoie mai mult ca toţi de
milostivirea lui Dumnezeu, asemenea sfântului Pimen, care spunea: „eu
mă văd ca pe un om cufundat în noroi până la grumaz, şi numai gură are
ca să strige: Dumnezeule, miluieşte-mă!".
Astfel orânduindu-ne lăuntric, prin harul lui Dumnezeu vom scăpa de
înşelarea părerii de sine şi vom îndepărta piedica cea mai înseninată din
calea deschiderii uşii frângerii inimii - uşă prin care ieşind, în cele din urmă
vom da şi de uşa milostivirii lui Dumnezeu. Amin.
9 februarie 1868.
Pregătirea
pentru spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie
Predici la Triod
ed.Sofia
0 comments:
Post a Comment