Să mulţumim Domnului, Care ne-a învrednicit să apucăm această vreme
mântuitoare de suflet! Să ne rugăm ca El să ne ajute şi să ne folosim de
această vreme potrivit bunelor Lui hotărâri privitoare la noi.În această
privinţă, totuşi, nu cred că e nevoie să vă spun prea multe. Nu întâmpinaţi
acest răstimp pentru prima oară; nu o dată aţi ascultat tâlcuirea
însemnătăţii acestor zile si arătarea învăţurilor pe care trebuie să le
tragem din ele; nu o dată, cred, aţi cunoscut şi cu lucrul cum sunt
petrecute ele în chip ziditor şi cum sunt petrecute în chip stricător. Şi
atunci, ce nevoie mai este de povăţuiri întinse? Este îndeajuns să spunem:
Fraţi si părinţi! Faceţi aşa cum deja ştiţi, aşa cum vă însuflă conştiinţa
voastră şi vă învaţă cercarea [experienţa], numai să se intoarcă toate spre
zidirea voastră şi mântuirea sufletelor voastre.
Cu toate acestea, nu vreau, totuşi, să vă las fără a vă aminti căte
ceva, măcar în mare, spre a vă călăuzi la petrecerea în chip mântuitor a
răstimpului care a venit.
Sunt unii bolnavi care merg să se trateze la staţiuni. Gândiţi-vă. cum
încep ei din vreme a cugeta la călătoria ce îi aşteaptă si cu câtă grijă
pregătesc tot ce este de trebuinţă ca să ajungă repede şi uşor la apele
vindecătoare şi să se folosească în chip cât mai roditor de răstimpul
hotărât pentru tratament. Iată că şi la noi s-a apropiat şedinţa de
tratament a sufletelor noastre: sfântul post. Aici şi noi ne vom scălda - în
apele de lacrimi ale pocăinţei, şi vom lua înlăuntrul nostru doctoria cea
multvindecătoare - Trupul şi Sângele Domnului nostru. Este nevoie să ne
pregătim şi noi pentru acest tratament - şi pe cât e sufletul mai presus de
trup, pe atâta şi grija noastră pentru tratamentul lui trebuie să fie mai
puternică şi mai lucrătoare ca la bolnavii amintiţi.
Pentru prima dată, nu e nevoie să ne împovărăm cu multe. Să ne
îngrijim doar a pătrunde în voile Maicii noastre Biserica şi să dăm naştere
în noi înşine aşezărilor [dispoziţiilor] sufleteşti pregătitoare arătate de
către eaÎn post să ne ostenim pentru curăţirea conştiinţei şi îndreptarea
vieţii noastre - iar întrucât reuşita acestor osteneli depinde de înmuierea
inimii prin străpungere, iată că sfânta Biserică ne pregăteşte din vreme
pentru simţământul acesta şi vrea prin felurite mijloace să îl stârnească şi
să îl întărească în noi. Acum, prin pilda despre vameş şi fariseu ea ne
insuflă că cea mai de nădejde cale pentru a ne străpunge este nimicirea în
noi înşine a părerii de sine fariseice şi înrădăcinarea în inimă a tânguirii de
pocăinţă a vameşului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!".
In duminica următoare, prin pilda despre fiul risipitor ea ne învaţă că oricât
de adâncă ar fi căderea cuiva, dacă cel căzut se întoarce cu inimă înfrântă
şi smerită către Domnul, strigând: „nu sunt vrednic să mă numesc fiu al
Tău; primeşte-mă ca pe unul dintre argaţii Tăi", va fi primit în braţele
Părintelui Ceresc Celui Multmilostiv.
Dacă sufletul cuiva s-a arătat prea
împietrit şi nesimţitor, sfânta Biserică, în continuare, vrea să îl frângă,
zugrăvindu-i înfricoşata Judecată. Iar dacă cineva s-a obişnuit până întratât
cu starea sa cea înjositoare întru păcat, că a început să îl socotească
pe acesta drept starea sa firească şi nu-şi închipuie cele mai bune, sfânta
Biserica aminteşte pentru unul ca acesta de căderea protopărinţilor,
pentru a stârni în inima lui întristarea pentru ceea ce a pierdut şi a trezi în
el râvna de a redobândi aceasta, aducându-i în
gând mărimea pierderii şi cât de mult merită să îi pară rău pentru aceasta
şi să se ostenească pentru a deveni iarăşi stăpânilor al moştenirii pierdute.
Iată voile sfintei Biserici a lui Dumnezeu! Pătrundeţi în ele şi umblaţi
după cum arată Maica voastră cea grijulie!
În ziua de astăzi şi în toată săptămâna următoare să luăm lecţie de
la vameş şi fariseu şi să învăţăm această lecţie. Ea este scurtă: nu te
nădăjdui în dreptatea ta, ci, cu toată bogăţia faptelor tale bune, toată
nădejdea mântuirii să ţi-o pui în milostivirea lui Dumnezeu, strigând din
adâncul sufletului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"
Privind la fariseu - cel dojenit, să nu credeţi că faptele dreptăţii,
cucerniciei, binefacerii şi înfrânării aspre nu înseamnă nimic în ochii lui
Dumnezeu. Nu! Domnul 1-a dojenit pe fariseu nu pentru faptele lui, ci
pentru că acesta a început să se laude cu ele, pentru că îşi pusese în ele
toată nădejdea sa, uitând de păcate - de care, bineînţeles, nu era slobod.
Deopotrivă, privind la vameş, să nu credeţi că păcatele au puţină
însemnătate înaintea lui Dumnezeu. Nu! Domnul îl laudă pe vameş nu
fiindcă prin păcatele sale s-a pus în starea de a nu fi vrednic nici să
privească la cer, ci pentru că, după ce s-a adus aici prin voia sa cea rea, i-a
părut rău şi s-a străpuns pentru aceasta, aşteptând să îşi afle izbăvire doar
în milostivirea lui Dumnezeu - îl laudă pentru această întoarcere de la
păcat la Domnul, pentru duhul smereniei şi durerii inimii întru care striga:
„Doamne, milostiv fii mie, păcătosului!".
După ce am luat acum ceea ce e adevărat şi de la unul şi de la
celălalt, primim lecţia aceasta: osteneşte-te şi lucrează Domnului cu
osârdie, după toată lărgimea poruncilor Lui -însă nădejdea mântuirii să ţi-o
pui - toată - în milostivirea lui Dumnezeu. Niciodată nu vei ajunge să fii
îndreptat în ochii lui Dumnezeu întotdeauna şi în toate: de aceea, oricât ai
părea de îndreptat pe dinafară, nu înceta niciodată să strigi din inimă:
„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"
Iată lecţia: pecetluiţi-o în inimile voastre! Drept mijloc, iată ce să
faceţi: parcurgeţi repede în gând viaţa voastră şi uitaţi-vă dacă nu sunt în
ea păcate - cu cuvântul, cu fapta şi cu gândul. O! Fireşte, se vor găsi în ea
mulţime de păcate! Dar dacă lucrurile stau aşa, cum să nu strigăm fiecare:
„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"
Adunaţi după aceea toate faptele voastre bune - sau cele pe care
lauda noastră de sine le socoate drept bune - şi vedeţi: oare multe vor ieşi
la socoteală? Câte am putea, şi câte am fi datori să facem în cele 365 de
zile ale anului; dar ce am făcut?! Şi această puţinătate să o scoatem la
arătare, trâmbiţând: „nu sunt ca ceilalţi" - mai ales atunci când împotriva
ei stau păcate cărora nu este număr? Fiindcă din cele 24 de ceasuri ale
fiecăreia dintre cele 365 de zile ale anului se vor afla, oare, vreunele care
să nu fi fost însemnate prin vreun păcat? Iar de vreme ce am priceput
acest fapt, cum să nu strigăm: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"
Şi apoi, oare şi aceste puţine fapte bune sunt curate oare? Oare
asupra fiecăreia dintre aceste neputincioase fapte bune se vede
răsfrângerea slavei lui Dumnezeu? Ostenindu-ne asupra lor, oare nu am
făcut mai mult pe placul nostru şi al oamenilor decât pe placul lui
Dumnezeu? Iar dacă este aşa, cum să punem vreun preţ pe ele şi, privind
la ele, să ne semeţim întru înşelare de sine, spunând în sinea noastră: „nu
sunt ca ceilalţi"? Nu! Puneţi, doar, faptele voastre în faţa neamăgitoarei
oglinzi a dreptei judecăţi însemnate în Cuvântul lui Dumnezeu: este greu
de crezut că pe fiecare dintre voi conştiinţa nu-i va îndemna să strige:
„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!"
Poate că între voi nici nu sunt oameni care ar cuteza să spună în
gura mare, lăudându-se pe sine: „nu sunt ca ceilalţi"; însă eu cred că rar
se găseşte cineva care să nu fi căzut în părere de sine şi încuviinţare de
sine atunci când prin inimă trec fără cuvinte gânduri ce dau nu puţină
însemnătate ostenelilor noastre şi lucrării noastre în mijlocul celorlalţi. Nici
acest simţământ al mulţumirii de sine nu este bun! Trebuie să simţim, şi să
simţim adânc, că nu merităm absolut nimic şi nu putem pune temei pe
nimic din cele ale noastre. Temeiul nostru este unul singur - milostivirea lui
Dumnezeu; iar aceste laude lăuntrice de sine trebuie alungate. Un sfânt
nevoitor, de fiecare dată când gândul îi spunea: „cutare şi cutare lucru
este bun la tine", bănuind că este vorba de o linguşire a vrăjmaşului,
răspundea: „blestemat să fii tu cu «binele» tău". Aşa făcea sfântul Părinte;
cu atât mai mult se cuvine să facem astfel noi, păcătoşii.
În lucrarea duhovnicească nu este nici un gând mai rău decât gândul
părerii de sine. El năvăleşte pieptiş asupra simţământului smereniei şi îl
răceşte. Focul nu poate fi pus împreună cu apa - iar străpungerea nu poate
vieţui împreună cu simţământul că eşti drept. Precum loveşte paralizia
organele mişcării, aşa şi părerea de sine taie toată încordarea puterilor
omeneşti spre bine. Precum rouă vătămătoare strică florile minunate, aşa
şi mulţumirea de sine amăgitoare strică în noi tot binele - aşadar, alegeţi,
fraţilor, binele şi lepădaţi răul!
În cântările bisericeşti, fariseul este asemănat cu cineva care
pluteşte pe mare într-o corabie, iar vameşul care se urgisea pe sine - cu
cineva care face acelaşi lucru într-o barcă proastă. Pe cel dintâi, însă, 1-a
înecat furtuna înălţării de sine lovindu-1 de stânca trufiei, iar pe cel din
urmă seninul adânc al urgisirii de sine şi suflarea lină a suspinelor de
pocăinţă l-au dus fără primejdie la limanul îndreptării Dumnezeieşti, în
aceleaşi cântări, fariseul mai este asemănat cu cineva care merge în car,
iar fariseul - cu cineva care merge pe jos. Cel din urmă, însă, adăugând la
străpungere smerenia, a luat-o înaintea celui dintâi, care şi-a pus în cale
stâncile laudei de sine.
Auzind asemenea îndemnuri, fraţilor, înţelepţiţi-vă pentru a alerga în
aşa fel încât să ajungeţi la ţintă, în voi mare să fie lacrimile, luntre -
defăimarea de sine, vânturi - suspinele, iar glas al vameşului - toate cele
pe care le-aţi rânduit pentru plutire. Şi fără îndoială veţi ajunge la limanul
milostivirii lui Dumnezeu şi veţi atinge grabnic ţărmul îndreptării, unde veţi
gusta dulcea tihnă a conştiinţei întru atotiertarea lui Dumnezeu.
Să ne dăruiască acest mare bine nouă, tuturor, preaîndura-ta
bunătate a lui Dumnezeu! Amin.
12 februarie 1861
Pregătirea
pentru spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie
Predici la Triod
ed.Sofia
0 comments:
Post a Comment