În aceeaşi Duminică (după cuvântul sf. Efrem Sirul la a doua Venire)

Fraţii mei iubitori de Hristos! Ascultaţi despre cea de-a doua şi
înfricoşată Venire a Stăpânului nostru Iisus Hristos. Mi-am amintit de
acest ceas şi m-am cutremurat de frică mare gândindu-mă la ceea ce se
va descoperi atunci. Cine va zugrăvi, ce limbă va povesti aceasta? Ce auz
va încăpea în sine cele auzite? Atunci Impăratul Impăraţilor, sculându-Se
de pe scaunul slavei Sale, Se va pogorâ să cerceteze pe toţi locuitorii
lumii, să încheie socotelile cu ei şi, aşa cum se cuvine unui Judecător,
celor vrednici să le dea bună răsplată, iar pe cei ce au meritat pedeapsă
să îi supună chinurilor. Când mă gândesc la asta, mădularele mele sunt
cuprinse de frică şi mă părăsesc de tot puterile, îmi dau lacrimile, glasul
îmi piere, limba mi se înţepeneşte şi gândurile mele amuţesc.
Asemenea minunii mari şi înfricoşate nu au fost de la începutul
făpturii şi nu vor fi întru toate neamurile [până la sfârşitul generaţiilor]! Se va împlini vremea, va bate ultimul ceas al fiinţării luniii: un râu de foc va curge cu repeziciune, asemenea unei mări cumplite; va mistui munţii şi codrii şi va arde tot pământul şi toate lucrurile care sunt pe el. Atunci, de acest foc se vor împiuţina râurile, iar izvoarele vor seca - în timp ce acolo, sus,
stelele vor cădea, soarele se va întuneca, luna va trece şi cerul se va înfăşură precum un sul (Isaia 34, 4). Cine va afla în sine atâta tărie încât să poarte fără cutremur zdrobitor gândul la această schimbare înfricoşată a feţei întregii făpturi?.
Apoi se va auzi glasul de trâmbiţă, ce va întrece orice tunet - glas
care cheamă şi trezeşte pe toţi cei adormiţi din veac, drepţi şi nedrepţi. Şi
într-o clipită de ochi toată suflarea omenească se va scula de la locul său,
şi toţi oamenii de la cele patru margini ale pământului vor fi adunaţi la
judecată: fiindcă va porunci marele împărat, ce are stăpânirea peste toată
făptura - şi îndată vor da cu frică şi cu cutremur: pământul pe morţii săi,
iar marea pe ai săi. Ce au sfâşiat fiarele, ce au mâncat peştii, ce au ciugulit
păsările - totul se va arăta într-o clipită de ochi, şi nici un fir de păr nu va
lipsi.
Iată, s-au adunat cu toţii - şi în tăcere plină de cutremur aşteaptă
arătarea slavei Marelui Dumnezeu-Judecătorul (Tit 2, 13), a Cărui pogorâre
se va descoperi prin arătarea seninului Fiului Omului (Matei 24, 36) - prin
arătarea Crucii, a acestui sceptru al împăratului Celui Mare, pe care
văzându-l, toţi vor pricepe că în urma lui are să Se arate şi însuşi
împăratul. Şi, chiar aşa, curând după aceea, se va auzi din înaltul cerurilor:
„Iată, Mirele vine (Matei 25, 6); iată, Se apropie Judecătorul; iată, Se arată
împăratul; iată, Dumnezeul tuturor vine să judece viii şi morţii!" Atunci,
fraţii mei, de acest glas se vor cutremura temeliile pământului, de la o
margine la alta; atunci asupra fiecărui om va veni strâmtorare şi frică şi
mirare de la aşteptarea a ceea ce va veni peste lume. Atunci vor veni
îngerii, se vor aduna cetele arhanghelilor, heruvimilor şi serafiimilor, şi toţi
cei cu mulţi ochi vor striga cu tărie şi cu putere: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este
Domnul Savaot, Cel ce era, Cel ce este şi Cel ce vine, Atotţiitorul
(Apocalipsa 4, 8)!" Atunci toată făptura din cer şi de pe pământ şi de sub
pământ va striga cu cutremur: „Binecuvântat este Cel ce vine întru numele
Domnului (Matei 21,9)!" Atunci se vor deschide cerurile şi Se va descoperi
împăratul împăraţilor, Dumnezeul nostru Cel Preaminunat şi Preaslăvit,
asemenea unui fulger înfricoşat, cu putere multă şi slavă neasemănată,
precum a propovăduit şi Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, zicând: „Iată,
vine cu norii cerului, şi-L va vedea tot ochiul, şi cei ce L-au străpuns, şi vor
plânge înaintea Lui toate seminţiile pământului (Apocalipsa 1,7)!"
Ce frică şi cutremur şi zăpăceală vor fi în acea zi! Cine va suferi
priveliştea aceea! Şi cine va răbda să-L vadă pe Cel de faţa Căruia fug
cerul şi pământul (Apocalipsa 20, 11)?- Cerul şi pământul fug! Dar cine,
după asta, va fi în stare să se ţină pe picioare? Şi unde vom fugi noi,
păcătoşii, când vom vedea scaunele puse şi pe Stăpânul tuturor vecilor
şezând, când vom vedea nenumăratele oştiri stând în jurul scaunului cu
frică? Fiindcă atunci se va împlini prorocia lui Daniil: „Văzut-am până ce sau
pus scaunele şi a şezut Cel Vechi de zile... Mii de mii slujeau Lui şi zeci
de mii de zeci de mii stăteau înaintea Lui: Judecătorul a şezut, şi cărţile sau
deschis (Daniil 7, 9-10)".
O, strâmtorare! O, chin şi întristare a duhului! Se descoperă
nefăţarnica judecată şi se deschid acele cărţi înfricoşate unde sunt scrise
şi cuvintele noastre, şi faptele noastre, şi tot ce am grăit şi am făcut în
această viaţă, şi ceea ce socoteam să ascundem de Dumnezeu, Cel care
cercetează inimile şi rărunchii (Apocalipsa 2, 23). - O, de câte lacrimi avem
nevoie în vederea acelui ceas! Atunci vom vedea cu ochii noştri de o parte
negrăita împărăţie a cerurilor, iar de cealaltă -chinurile veşnice; iar în
mijloc, toată seminţia şi toată suflarea omenească, de la strămoşul Adam
până la ultimul născut. Acolo toată omenirea va fi pusă între împărăţie şi
osândă, între viaţă şi moarte, între rai şi iad. Toţi vor fi în aşteptarea
înfricoşatului ceas al Judecăţii, şi nimeni nu va fi în stare să ajute nimănui.
Atunci se va cere de la fiecare mărturisirea credinţei: botezul îndatorează la credinţă curată de orice erezie. Mari sau mici, toţi am mărturisit deopotrivă credinţa şi am primit sfânta pecete; toţi deopotrivă ne-am lepădat de diavol, suflând asupra lui, şi toţi deopotrivă am dat făgăduinţă lui Hristos, închinându-ne Lui. Lepădarea pe care o dăm la sfântul botez se arată în puţine cuvinte, însă prin gândul din ea e multcuprinzătoare: fiindcă în puţine cuvinte ne lepădăm de toate -ne lepădăm nu de unul, nu de două, nici de zeci de lucruri rele, ci de tot ce se numeşte „rău", de tot ce e urât lui Dumnezeu; ne lepădăm de satana şi de toate lucrurile lui. De care lucruri? Ascultă: de curvie, de preacurvie, de necurăţie, de minciună, de furt, de zavistie, de mânie, de hulă, de vrajbă, de ceartă, de gelozie, de beţie, de grăire în deşert, de trufie, de iubirea de deşertăciune, de batjocuri, de cântecele drăceşti, de stricarea copiilor, de ghicit, de chemarea duhurilor. De toate acestea şi de cele asemenea acestora, de toate lucrurile cunoscute de către toţi ca lucruri şi învăţături diavoleşti, ne lepădăm prin lepădarea făcută la sfântul botez. Tocmai această lepădare şi bună mărturisire se vor cere de la noi în acel ceas şi acea zi, fiindcă scris este: „Din cuvintele tale te vei îndreptăţi (Matei 12, 37)"; şi mai spune Domnul: „Din gura ta te voi judeca, slugă vicleană (Luca 19, 22)".
Tocmai aceste cuvinte ale noastre fie că ne vor osândi, fie că ne vor
îndreptăţi în ceasul acela. Potrivit lor va fi tras la răspundere fiecare, după
cinul său. Episcopii vor fi întrebaţi şi despre viaţa lor, şi despre turma lor:
de la fiecare se vor cere oile cele cuvântătoare pe care le-a primit de la
începătorul păstorilor, Hristos. De asemenea, şi presviterii vor da răspuns
pentru Biserica lor, precum şi diaconii. Şi fiecare credincios va da răspuns pentru sine şi pentru casa lui, pentru soţia, pentru copiii, pentru slugile şi slujnicele sale, să arate dacă i-a crescut în certarea şi învăţătura Domnului, precum a poruncit Apostolul (Efeseni 6, 4). Atunci vor fi
întrebaţi împăraţii şi boierii, bogaţii şi săracii, marii şi micii de toate faptele
pe care le-au făcut: fiindcă scris este că „toţi vor sta înaintea judecăţii lui
Hristos (Romani 14, 10)", „ca să primească fiecare după cele ce a făcut în
trup, fie bune, fie rele (2 Corinteni 5, 10)".
Dar ce va fi după ce au să fie cercetate şi date în vileag faptele
tuturor înaintea îngerilor şi oamenilor, aceasta fără lacrimi şi tânguiri nici
nu se poate povesti, fiindcă va fi deja cel de pe urmă lucru. Atunci
Judecătorul ne va despărţi unul de altul aşa cum desparte păstorul oile de
capre. Cei ce au fapte bune şi roade bune vor fi despărţiţi de cei neroditori
şi păcătoşi, şi se vor lumina ca soarele. Aceştia sunt cei care au iubit
poruncile Domnului, au fost milostivi, iubitori de săraci, iubitori de orfani,
care au îmbrăcat pe cei goi, au cercetat pe cei închişi în temniţi, au apărat
pe cei împilaţi, au îngrijit de cei bolnavi, care au plâns, aşa cum a zis
Domnul (Matei 5, 4), care au sărăcit de dragul bogăţiei păstrate lor în
ceruri, care au iertat greşelile fraţilor, au păzit pecetea credinţei
nesfărâmată şi curată de toată erezia. Pe aceştia îi va pune Domnul de-a
dreapta, iar pe capre de-a stânga - anume pe cei care s-au arătat
neroditori, 1-au mâniat pe păstorul cel bun, n-au luat aminte la cuvintele
începătorului păstorilor, au fost semeţi, lacomi, iubitori de plăceri, care în
vremea de acum, a pocăinţei, joacă şi se răsfaţă ca nişte capre şi toată
vremea vieţii lor o cheltuiesc în îmbuibare, beţie, în toate desfătările şi
plăcerile, iar către nevoiaşi sunt nemilostivi, asemenea bogatului care nu
s-a îndurat de săracul Lazăr.
După ce îi va fi despărţit astfel pe toţi, Domnul va spune: „Veniţi,
binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia gătită vouă de la
întemeierea lumii (Matei 25,34)!" Iar cei care se vor afla de-a stânga vor
auzi această osândă amară şi aspră: „Plecaţi de la Mine, blestemaţilor, în
focul cel veşnic, care a fost gătit diavolului şi îngerilor lui (41)!" „Şi vor
merge aceştia în muncile cele veşnice, iar drepţii în viaţa veşnică (46)".
Tocmai de această cumplită despărţire mi-am amintit, şi nu pot să o
sufăr. Cei ce aveţi lacrimi şi străpungere, plângeţi, fiindcă în acel ceas
înfricoşat cu amarnică despărţire vor fi despărţiţi toţi unul de altul şi
fiecare va merge întru sălăşluire de unde nu este întoarcere. Atunci vor fi despărţiţi părinţi de copii, prietenii între ei, soţi de soţii, şi chiar cei care sau jurat că nu se vor despărţi în veci. Atunci păcătoşii vor fi, în cele din
urmă, izgoniţi de la judecată şi vor fi duşi la locul muncilor de către îngeri
nemilostivi, primind de la ei îmbrânceli, bătăi, scrâşnind din dinţi,
întorcându-se din ce în ce mai des ca să îi vadă pe drepţi şi bucuria de
care au fost despărţiţi ei înşişi. Şi vor vedea lumina cea negrăită, vor
vedea frumuseţile raiului, vor vedea marile daruri pe care le primesc de la
împăratul slavei cei ce s-au nevoit întru bine. După aceea, în-depărtânduse
treptat de toţi drepţii, de prieteni şi cunoscuţi, vor fi ascunşi, până la
urmă, şi de Dumnezeu însuşi, pierzând de-acum putinţa să mai vadă
bucuria şi lumina cea adevărată, în cele din urmă, se vor apropia de
locurile chinurilor de nedescris, şi acolo vor fi despărţiţi şi împrăştiaţi.
Atunci vor vedea că sunt cu desăvârşire părăsiţi, că a pierit pentru ei
orice nădejde şi nimeni nu poate să le ajute ori să mijlocească pentru ei.
Atunci, în cele din urmă, vor spune cu lacrimi amare, tânguindu-se: „O, câtă vreme am pierdut în lenevire şi cum ne-a amăgit pe noi orbirea noastră! Pe pământ Dumnezeu vorbea prin Scriptură, şi noi n-am luat aminte; aici strigăm, iar El îşi întoarce faţa de la noi! Ce folos ne-au adus marginile pământului? Unde e tatăl care ne-a zămislit? Unde e mama care ne-a adus pe lume? Unde sunt fraţii? Unde sunt prietenii? Unde e bogăţia? Unde e zarva omenească? Unde-s ospeţele? Unde sunt chefurile cele cu mulţi oameni? Nu este ajutor de nicăieri; am fost părăsiţi de toţi: şi de Dumnezeu, şi de sfinţi. Şi pentru pocăinţă deja nu mai e vreme; şi de la lacrimi nu mai e folos. Am striga: «Mântuiţi-ne, drepţilor! Mântuiţi-ne, Apostoli, Prooroci, Mucenici! Mântuieşte-ne, ceată a patriarhilor! Mântuieşte-ne, cin al celor care s-au nevoit! Mântuieşte-ne, cinstită şi de viaţă făcătoare Cruce! Mântuieşte-ne şi Tu, Stăpână de Dumnezeu Născătoare, Maică a Iubitorului de oameni Dumnezeu!» Am striga astfel; însă de acum nu ne mai aud! Şi chiar dacă ei ne aud, ce folos? Căci de acum s-a terminat cu orice mijlocire", în astfel de sfâşieri ale deznădejdii lipsite de orice bucurie fiecare va fi dus în cele din urmă chiar împotriva voii sale la locul chinuirii pe care şi 1-a pregătit prin faptele sale rele,
„unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge (Marcu 9,48)".
Iată, aţi văzut ce pregătim pentru noi înşine? Iată, aţi auzit ce
dobândesc cei nepăsători, leneşi, nepocăiţi? Aţi auzit cum vor fi batjocoriţi
cei ce batjocoresc poruncile Domnului? Aţi auzit cum amăgeşte şi înşeală
pe mulţi această viaţă stricătoare de suflet? Deci, să ne îngrijim a sta fără
de osândă înaintea înfricoşatei Judecăţi în acel ceas cutremurător şi
cumplit. Despre această zi şi acest ceas înfricoşat au prevestit sfinţii
Proroci şi Apostoli; despre această zi şi acest ceas înfricoşat strigă şi
mărturiseşte Dumnezeiasca Scriptură de la o margine la alta a pământului,
în biserici şi în tot locul. De ce? Ca pe toţi să îi roage: „Băgaţi de seamă,
privegheaţi, luaţi aminte, trezviţi-vă, rugaţi-vă, fiţi milostivi, pocăiţi-vă şi vă
pregătiţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul Omului (Matei 25,
13). Luaţi aminte la voi înşivă să nu se îngreuneze inimile voastre cu satul
mâncării şi cu beţia şi cu grijile lumii, şi fără veste să vină asupra voastră
ziua aceea (Luca 21, 34). Lăsaţi calea cea largă, ce duce în pierzare, şi
intraţi pe calea cea strâmtă, care duce în viaţă (Luca 13, 24). Necăjit este
umbletul pe această cale, dar fericită odihna la care se ajunge; cumplit
este, însă răsplata-i bucuria; cu strâmtorare este, dar locul de odihnă e
întins. Umblarea pe ea: pocăinţa, postul, rugăciunea, privegherea, smerita
cugetare, nepăsarea de trup, grija de suflet, milostivirea, plânsul,
suspinarea, plecarea genunchilor, ostenelile şi toată reaua pătimire.
Umblarea pe această cale: a fi mustrat şi a răbda, a fi urât şi a nu nutri
ură, a pătimi şi a plăti cu binele, a ierta, a-ţi pune sufletul pentru prieteni
şi, în cele din urmă, a îţi vărsa şi sângele pentru Hristos, dacă împrejurările
o cer. Dacă va merge cineva pe această cale strâmtă, el va primi răsplata
cea fericită, căreia nicicând nu va fi sfârşit. Iar calea largă şi uşile cele
încăpătoare duc în pierzare. Umblarea pe ea este acum veselitoare, iar pe
cealaltă lume - mâhnicioasă; aici - uşoară, iar pe cealaltă lume - necăjită;
aici dulce, iar pe cealaltă lume - grea şi cu suferinţe. Această umblare pe calea largă este: curvia, preacurvia, necurăţia, râvna cea rea, zavistia, iuţimea, certurile; de asemenea, batjocurile, poreclirea, veseliile lumeşti, dansurile, veşmintele prisositor de bogate, petrecerile costisitoare, cântările nelegiuite, paturile moi, îmbuibarea, ura de fraţi şi - lucrul cel mai rău - nepocăinţa şi neaduce-rea-aminte de ieşirea din această viaţă. Mulţi
umblă pe această cale şi vor găsi cu toţii limanul vrednic de ea: în locul
desfătării foamete, în locul tihnei suferinţa, în locul râsului tânguire, în
locul veselelor chefuri petrecerea cu dracii împreună, în locul caselor
luminate şi pline de prisositoare bogăţie întunericul cel mai dinafară şi
gheena focului". La acest sfârşit al căii celei largi gândind, fraţilor, să ne
abatem de la ea şi să îl ascultăm pe Domnul, Care grăieşte: „Nevoiţi-vă să
intraţi prin uşa cea strâmtă (Luca 13, 24)".
Asta să ne înveţe aducerea-aminte de Judecata cea înfricoşată.
Această zi păstrându-o în minte, sfinţii mucenici nu şi-au cruţat trupul, iar
alţii în "pustii şi munţi s-au nevoit şi se nevoiesc în post şi feciorie. Această
zi avându-o în minte, fericitul David în fiecare noapte uda cu lacrimi
aşternutul său şi îl ruga pe Dumnezeu, grăind: „Doamne, să nu intri la
judecată cu robul Tău - căci dacă vei voi să faci aceasta, nu se va
îndreptăţi înaintea Ta tot cel viu (Ps. 142, 2)". Să purcedem, fraţilor, şi noi
la această nevoinţă, câtă vreme nu a sosit încă acea zi. Să ieşim întru
întâmpinarea feţei Dumnezeului nostru prin mărturisire, pocăinţă,
rugăciuni, post, lacrimi, primire de străini. Să ieşim întru întâmpinarea
feţei Lui până ce n-a venit în chip văzut şi nu ne-a aflat nepregătiţi. Să nu
încetăm a aduce pocăinţă, a-L ruga fără încetare pe Domnul şi a ne pregăti
de întâmpinarea Lui - toţi deopotrivă: bărbaţi şi femei, bogaţi şi sărmani,
robi şi slobozi, bătrâni şi tineri.
Luaţi seama, nimeni să nu spună: „Am păcătuit mult, pentru mine nu mai este iertare!" Cel care spune asta nu ştie că Dumnezeu este Dumnezeul celor care se pocăiesc şi a venit pe pământ să cheme nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Luca 5, 32). Dar, luaţi seama, nimeni să nu îndrăznească nici să spună: „Eu n-am păcătuit!" Cel care spune asta este orb. Nimeni nu este fără de păcat, nimeni nu este curat de întinăciune, nimeni dintre oameni nu este slobod de vină, afară doar de Cel ce, Bogat fiind, pentru noi a sărăcit. Aşadar, să nu bolim de îndreptăţirea de sine, dar nici, recu-noscându-ne păcatele, să ne deznădăjduim de mântuire. Am păcătuit? Să ne pocăim. De o mie de ori am păcătuit? De o mie de ori să aducem prinosul pocăinţei. Dumnezeu se bucură de orice faptă bună, şi mai vârtos pentru sufletul care se pocăieşte: fiindcă Se pleacă întreg spre el, îl primeşte chiar cu mâinile Sale şi îl cheamă, grăind: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi!"
Auzind aceste bune făgăduinţe şi acest preadulce glas al
Mântuitorului sufletelor noastre, veniţi să ne închinăm şi să cădem la El,
mărturisindu-ne păcatele. Să nu ne lenevim şi să nu încetăm a striga cu
lacrimi ziua şi noaptea: fiindcă El e Milostiv şi Nemincinos, şi fără îndoială
va face răsplătire pentru cei ce strigă către Dânsul ziua şi noaptea. El este
Dumnezeul celor ce se pocăiesc - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Căruia este
slava în veci. Amin.

7 februarie 1865
.